Despre revanşă

Un coleg din şcoala primară m-a căutat, spre surprinderea mea, zilele trecute, la Universitate. Nu l-aş fi recunoscut în veci, dacă numele lui insolit nu mi-ar fi rămas, neştirbit, în memorie: Prichindel, Viorică Prichindel. Nu mă aşteptam să-l revăd. Ne despărţisem în clasa a cincea, când am mers la licee diferite. Eu reţinusem un băieţel fragil emoţional, speriat, chiar uşor deprimat. Clăpăug iremediabil. Nu m-am sfiit să-i mărturisesc acestea. A recunoscut. "Aşa e, dragul meu, mă aflam într-o sincopă existenţială. Şcoala ceauşistă constituie, pentru mine, o experienţă profund traumatizantă, o veritabilă vale a plângerii, din care am ieşit cu sechele sufleteşti. Dacă nu emigram în America – astăzi sunt inginer aeronautic la NASA! -, cred că, sub presiunea lor psihică, mă ratam complet. Ciclul primar a mai fost cum a mai fost. Gimnaziul însă a dat măsura întreagă a ororii educaţionale din copilăria mea. Am găsit aseară, între vechiturile familiei, un album cu poze din anii şaptezeci-optzeci. Se afla în el, la loc de cinste, fotografia mea (bust), în costum de pionier, de la debutul clasei a cincea. Imaginea m-a îngrozit. Nu am realizat iniţial cine ar putea fi băiatul ăla cu ochii căzuţi în mod morbid, încercănaţi monstruos, şi cu colţurile gurii răsucite a plâns. Supravieţuitorii de la Hiroshima arătau mai optimişti şi mai plini de viaţă decât mine."

"Însăşi intrarea mea în gimnaziu a stat sub semnul dezastrului. La finalul unei veri cu boli, m-am prezentat, derutat şi slăbit, în careul marelui liceu unde mă înscriseseră ai mei. Purtam o şapcă mare, cu însemnele prestigioasei instituţii. Taică-meu o comandase la atelierul unui vestit croitor din comunism. Ochii îmi erau aproape acoperiţi de cozoroc, urechile îmi ieşeau însă în afară, înspăimântător, pe la margini. La două minute de la sosirea în curtea şcolii, s-a creat un cerc de băieţi mai mari în jurul meu, care au început să-şi paseze respectiva caschetă ca la handbal. Săream în sus după ea, complet lipsit de succes, aidoma unui Hopa-Mitică dezechilibrat. M-am ales cu două scatoalce de la directorul adjunct, un prof de sport fioros şi necruţător, pentru tulburarea solemnităţii contextului. Şapca nu a mai fost recuperată niciodată, astfel încât mi-a întins puţin şi bătrânul urechile acasă. Aşa am ţinut-o apoi zi de zi. Bestia de germană pusese ochii pe mine de la întâia oră. Nu-i plăcea lungimea părului meu. Venea lângă mine şi îşi înfigea degetele în şuviţele de la ceafă. Rămânea într-o stranie expectativă pentru mult timp, savurând, cu metodă, starea mea de paralizie psihologică. Deodată, ţâşnea sălbatic spre elevii scoşi la tablă la diverse exerciţii gramaticale, chipurile, pentru corectarea unor erori. Pornea, cu podoaba mea capilară cu tot, trăgându-mă din bancă pe deasupra celorlalte mese, până la catedră. Auzeam cum îmi pârâie firele de păr din cap. Zburau caietele colegilor în dreapta şi stânga, iar eu urlam ca un porc înjunghiat. Îl rugam cu lacrimi pe Dumnezeu să transforme clasa mea în colectivul cel mai bun la germană din Univers, pentru a nu mai apărea greşeli pe tablă. Nu m-a auzit. De aceea, m-am tuns zero…"

 "Nu mi-a folosit nici asta. Mă apuca acum de urechi. Mi le-a întins până le-a dat forma elefantină de astăzi. Colegii mă strigau Oli, abreviere pe care nu mă ostenesc să ţi-o explic. Profesoara de română mă considera cretin şi le-o comunica pe şleau alor mei, care mă corijau suplimentar în intimitatea căminului. Refugii mi-au fost matematica şi fizica, materii pe care le-am adorat. Nici ele nu m-au ajutat totuşi prea tare, deoarece proful de mate era amantul celei de română, iar aia de fizică a ăluia de germană, dacă mă înţelegi. Mă ridicau şi ei, prin urmare, de urechi ori de câte ori aveau ocazia. În sfârşit, bomboana s-a ivit pe colivă la banchetul ciclului gimnazial, din clasa a opta. Taică-meu m-a forţat să merg (bănuia că izolarea mea reprezenta un simptom de sociopatie!). M-am retras într-un colţ al sălii de dans, sperând să trec neobservat. Imposibil! M-a văzut dirigul şi m-a trimis, violent, pe ring, cu apelativul prostane. M-am dus la cele două urâte exemplare ale clasei, care dansau, inevitabil, împreună. Le-am invitat idiotic, simultan, la blues cu voce mâţâită. Tipele s-au schimonosit patologic şi au rupt-o la fugă, ţipând. Cert este că atunci am jurat să devin inginer la NASA, chiar de va trebui să traversez Atlanticul înot! Doar aşa urma să mă revanşez… Acum lucrez într-un program militar top secret. Atât pot să-ţi zic: când va fi terminat, americanii vor fi capabili să lovească ţinte pământene, cu rachete, direct din spaţiu. Nimeni nu ştie nimic despre asta. Ce nu ştiu însă nici măcar americanii e că eu am programat deja aceste rachete ca, indiferent către ce ţintă vor fi lansate, să vină, negreşit, aici, pe locul plin cu amintiri al şcolii mele gimnaziale…"

Codrin Liviu Cuţitaru este profesor universitar doctor la Facultatea de Litere din cadrul Universităţii "Alexandru Ioan Cuza" din Iaşi

Publicitate și alte recomandări video