Du-te la oştire, pentru ţară mori. Sau mai bine nu

În cazul unui război în care Romania ar fi atacată, doar jumătate dintre români declară că ar lupta să-şi apere ţara, ne spune un sondaj INSCOP din noiembrie anul trecut. Restul, fie s-ar ascunde până s-ar încheia războiul (11,8%), vreo 20% spun că ar emigra, 5.6% declară că şi-ar scoate un certificat medical ca să fie declaraţi inapţi de luptă, iar unii nu vor să răspundă la întrebare.

Între timp s-a relansat dezbaterea privind reintroducerea armatei obligatorii. Nimic oficial, nimeni din conducerea statului sau a armatei nu a vorbit despre asta, totul a pornit de la o declaraţie a şefului Armatei despre un proiect cu privire la armata voluntară. Cum spiritele s-au inflamat un pic, a ieşit imediat Nicolae Ciucă, şeful PNL şi general în rezervă, să le mai calmeze, îndemnând populaţia să nu se sperie. Dar faptul în sine că din aparent nimic s-a ajuns la discuţii publice şi dezminţiri oficiale, arată că tema e extrem de sensibilă.

Tot anul trecut, în mai-iunie, un alt sondaj de opinie, Barometrul Civic, arăta că tot jumătate dintre români, cred că armata ar trebui să fie obligatorie. Nu ştim dacă e aceeaşi jumătate care spune că ar lupta să-şi apere ţara în caz de război, dar asta e mai puţin important. Datele ne spun însă ceva despre starea de spirit a românilor.

Unii ar putea trage concluzia că s-a cam dus patriotismul, că românii nu-şi mai iubesc ţara ca pe vremuri şi par să aibă dreptate. Cei mai degrabă săritori să-şi apere ţara, cel puţin din vorbe, şi mai favorabili armatei obligatorii sunt cei mai în vârstă. Întreabă-ţi părinţii sau bunicii şi te vei convinge. Şi aşa gândeau şi când erau tineri. Era aproape de la sine înţeles „pe vremea lor” că trebuie să pui mâna pe armă dacă cumva te atacă duşmanul, iar armata obligatorie era considerată un adevărat test de maturitate („armata te face bărbat”, aşa se spunea cândva).

Tinerii de azi nu mai gândesc aşa. Dar, înainte de a-i judeca, ar fi mai indicat să-i înţelegem. Şi să vedem ce se întâmplă şi „pe la case mai mari”.

Mai mult de o treime (mai exact 38%) dintre britanicii sub 40 de ani ar refuza încorporarea în cazul unui război mondial, ne spune un sondaj realizat de YouGov la începutul acestui an. Doar 7% spun că s-ar oferi voluntari, în timp ce 21% nu s-ar înscrie ca voluntari, dar ar răspunde pozitiv dacă ar fi chemaţi sub arme. „Numai Dumnezeu ştie ce s-ar putea întâmpla, dacă vom fi nevoiţi să mobilizăm rezerviştii”, declara recent sub anonimat un înalt oficial din Ministerul britanic al Apărării, citat într-o analiză vox.com.

De aproape un deceniu, aflăm dintr-o analiză recentă realizată de radio-ul public american (npr.org), Armata SUA nu reuşeşte să îşi atingă obiectivele de recrutare, iar lipsa de personal nu pare să se îmbunătăţească.

„În 2022, de exemplu, Armata SUA nu a reuşit să îşi atingă obiectivul de recrutare cu aproximativ 15.000 de soldaţi – adică 25%. Pentru tineri, în special Generaţia Z, creşterea neîncrederii în instituţii pare să joace şi ea un rol.”

Să mai amintim în treacăt şi de cele câteva sute de mii de ruşi care au fugit din ţară după ce Putin a sunat mobilizarea pentru 300 de mii de noi soldaţi care să lupte în Ucraina şi avem, astfel, măcar o idee despre un tablou mai cuprinzător al lumii de azi.

Nu suntem mai puţin „patrioţi” decât alţii, dacă asta i-ar trece cuiva prin cap să decreteze. Suntem în linie, în spiritul vremii. Azi, faţă de cum era „pe vremuri”, oamenii se simt mai puţin ataşaţi de statul de care aparţin ca cetăţeni, iar asta e o problemă a statelor actuale şi nu a „popoarelor”. Statele cu tot ce înseamnă asta de la instituţii la legi, reguli, norme şi elite conducătoare sunt în criză, acolo e buba.

Apropo, se vorbeşte tot mai mult acum despre faptul că noi, ca lume întreagă, ne-am îndrepta către un soi de „eră neo-medievală”. Că ar cam fi pe terminate modernitatea cu statul ei naţional cu tot. Dar despre asta, poate cu altă ocazie. Cert e că parcă nu mai suntem aşa dispuşi să ne riscăm viaţa pentru ţară, iar problema e mai degrabă a ţării decât a noastră.