Estera

Stăteam întins pe canapea cu ochii larg deschişi scrutând tavanul, şi îmi aminteam de zilele şi nopţile petrecute cu Estera. Am întâlnit-o primăvara, când vişinii dădeau în floare şi pretutindeni era o revărsare de lumină. Şi ne-am despărţit în plină toamnă, când frunzele copacilor căpătaseră culoarea galben-arămie…

Venirea toamnei, ne răvăşise gândurile. Ne plimbam seara pe aleile din parc, apoi ne duceam să ne plimbăm prin cimitir şi paşii noştri se înfundau în covorul de frunze moarte ce ni se aşternea la picioare. Felinarele aprinse pe alei alungeau chipurile noastre scăldându-le într-o lumină sinilie. Mergeam agale pe alei, uşor depărtaţi unul de altul, călcând parcă nu pe un covor de frunzele moarte, ci pe un covor de suflete apuse ce ni se rostogoleau foşnind la picioare. Probabil că de aceea, ne şi plăcea cimitirul. Un miros de putreziciune dulce se ridica din crengile pline de melci şi de pe lespezile năpădite de muşchi şi de licheni răspândindu-se pe aleile din jur, gâdilându-ne plăcut nările.

În primăvara aceea, eram înnebunit de muzică. Deseori mergeam la Filarmonică, dar de cele mai multe ori mă întindeam într-un fotoliu şi aprinzându-mi pipa, ascultam până îmi pierdeam şirul gândurilor variaţiunile lui Bach. Era ca şi cum aş fi ascultat însăşi eternitatea cum se surpă şi se reface undeva, departe, în hău deasupra mea. Muzica aceasta îmi liniştea sufletul, dar totodată îl şi tulbura, făcându-mă să mă aplec asupra clipei efemere şi s-o fac să-şi surpe aripile asemenea unui fluture închis în palma mea.

Încercam, prin ieşirile mele să forţez hazardul, şi hazardul mă înfrunta.

Îmbrăcat într-un pardesiu alb, lung până la călcâie, cu o pălărie bej cu boruri largi şi pantofi cu toc înalt, ieşeam seara, uneori şi pe la miezul nopţii să mă plimb pe străzi. La fiecare apariţie silueta mea înaltă stârnea rumoare. Căci îmi pudram cu praf de cretă faţa, îmi dădeam conturul buzelor şi ochilor cu negru, arătând ca o nălucă. După ce îmi făceam rondul pe Lăpuşneanu, urcam Copoul, sau mă abăteam în apropiere de spitalul Sfântul Spiridon. Aveam într-o parte şi în alta, locurile mele de veghe. În Copou, mă ascundeam după câte o coloană din Bolta Repetenţilor, loc rău famat, unde pe vremuri a funcţionat un magazin de piane, transformat în sediu de bancă, apoi în locul de tortură al securităţii din perioada proletcultistă, şi când auzeam paşi coborând din deal sau urcând din vale, mă pregăteam să-mi fac apariţia la momentul oportun, calculând cu precizie cuvintele pe care aveam să le rostesc.

La Sfântul Spiridon, mă ascundeam într-o nişă din zidul vechi ce înconjura spitalul. Boala mea erau medicinistele. Studentele din ultimii ani ce făceau de gardă la spital sau cele ce ieşeau seara târziu de la cursuri. Stăteam ascuns în întuneric şi număram paşii ce se apropiau de locul meu de pândă. Urechea mea distingea atât de bine sunetele pe care tocurile le scoteau în contact cu trotuarul, încât niciodată nu greşeam distanţa şi nici profilul personajului ce înainta pe stradă. Desigur, nu-mi era greu să ghicesc dacă cel ce se apropia de locul meu de veghe e bărbat sau e femeie. Mersul sexului frumos îl deosebeam de la distanţă de o poştă de călcătura bărbătească, şi pot să spun că nu am dat greş în această privinţă niciodată, chiar şi atunci când poposind la câte o grădină de vară sau un bar întreceam măsura. Oricât de ameţit aş fi fost, în momentul în care auzeam paşi venind spre mine, îmi reveneam deîndată, devenind extrem de lucid. Mişcările mele aveau ceva din precizia unui ceasornic sau a unor pârghii ce pun în funcţiune marionetele pe scenă. Retras în nişa mea, desenam în minte profilul purtătoarelor de tocuri. După ritm şi după accentul tocurilor răsunând pe trotuar puteam ghici înălţimea, supleţea, eleganţa, ba chiar şi culoarea şi forma podoabei capilare a doamnei sau domnişoarei ce avea să-mi iasă în cale. Pe trecătorii de sex masculin, atunci când se apropiau, îi ignoram. De altfel, nu voiam să am complicaţii. Deşi luasem lecţii de box şi de scrimă, participam la încăierări doar atunci când nu aveam încotro. Femeile însă mă atrăgeau. Deşi şi aici, incidentele nu erau lipsite de risc. Căci s-a întâmplat de multe ori să fiu apostrofat în ultimul hal sau mă trezeam cu câte o poşetă altoită peste faţă. Îmi plăcea la nebunie ţipătul pe care îl scoteau femeile atunci când le ieşeam în întâmpinare. Ţipătul lor îmi dădea avânt, mă incita, împingându-mă să-mi duc scenariul până la capăt. Râdeam în sinea mea, dar atunci când le ieşeam în cale, aveam o mină serioasă. Vocea mea gravă, cu inflexiuni metalice, avea darul să le îngheţe sângele în vene. De multe ori, prelungeam tensiunea, călcând discret în urma lor, în aşa fel încât prezenţa mea simţită ca o adiere să le intensifice teama. Iar atunci când ele dădeau să întoarcă capul, făceam doi paşi în stânga, doi în dreapta, şi le făceam o scurtă reverenţă, oferindu-le un trandafir.

Sunt cavalerul dumneavoastră, domnişoară. Şi inima mea vă stă la picioare…

Zicând aceasta, îmi duceam mâna dreaptă în dreptul inimii şi mă făceam c-o smulg din piept. Apoi desfăcându-mi pumnul le arătam o inimă încă sângerândă pe care o făceam să palpite în mâna mea, printr-un truc destul de uşor, pe care-l învăţasem în vremea studenţiei mele când frecventasem medicina, apoi dădusem şi la teatru. Avusesem ca profesor un regizor care, după ore, ne preda magia. Deprinsesem câteva trucuri de la el, şi acestea, iată, acum îmi erau de folos. Printr-o mişcare imperceptibilă a bazei degetului inelar şi a bazei degetului mijlociu făceam ca inima să bată uşor în palma mea, creând impresia că e vie. Inimile le colecţionam de la Institutul de Anatomie şi de la morgă, unde mă împrietenisem cu un paznic, care aflând despre farsele pe care le puneam la cale se entuziasmă atât de tare, încât îmi furniza câte trei-patru inimi în fiecare săptămână. Am vrut să-l recompensez într-un fel, oferindu-i bani şi băutură, dar tânărul paznic era adeptul unei secte pentru care băutura era interzisă, banul fiind considerat şi el un simbol al lăcomiei şi al păcatului.

În fine, în momentul în care vedeau noaptea inima bătând în palma mea şi îmi auzeau şi glasul cavernos, studentele o luau la fugă, refugiindu-se în staţia de tramvai. Unele, ce-i drept, păstrându-şi calmul şi buna dispoziţie, aveau tăria să mă înfrunte. Văzând scamatoria mea, medicinistele mai tari de cuget izbucneau în râs. Acestora, ca de altfel şi acelora ce se retrăgeau în staţie, le pregăteam însă o surpriză şi mai mare.

În preumblările mele solitare prin locuri neumblate, am nimerit într-o noapte umblând printr-un cimitir de trenuri, apoi, pornind de aici, am urcat dealul şi rătăcind pe nişte alei, am dat peste ruinele un conac boieresc străjuit de câteva coloane, învăluite în ceaţă. Locul părea lugubru. Înconjurând ruinele, mi-am dat seama că nimerisem în casa străjuită de mistere al ultimului călăul al Iaşilor. Gândul acesta nu m-a speriat. Eram obişnuit să vizitez noaptea locuri şi mai rele. În fine, tot colindând dintr-o încăpere în alta, am auzit la un moment dat ţipătul unei păsări de noapte. Ascultând-o m-au luat fiorii şi mi s-a făcut deodată frică. Dar tocmai pentru că era cuprins de frică, am vrut să văd mai îndeaproape locul său de pândă. Şi astfel, trecând prin bălării şi tufişuri crescute printre ruine, am descoperit într-un zid un cuib de bufniţă. Iar în preajma lui un pui destul de mare ce nu învăţase încă să zboare. N-am stat prea mult pe gânduri, l-am băgat în geantă şi m-am întors acasă. L-am domesticit şi l-am învăţat să mănânce carne crudă, iar din când în când îi aduceam şi câte un şoricel sau câte un pui rătăcit de năpârcă. Cânt puiul a crescut mai mare, l-am dresat, învăţându-l să-mi stea pe umăr sau în palmă. Acasă ţineam bufniţa în camera mea de studiu. Acolo unde ascultam muzică şi jucam de unul singur poker. Bufniţa era un tovarăş minunat de singurătate. Pe cât de tăcută, pe atât de înţelegătoare. Am vrut să-o învăţ să dea din aripi la comandă şi să strige, rotindu-şi capul cu 180 de grade, „buhuhu la lună şuie, pe gutuie să mi-l suie” citând din Domnişoara Hus, dar bineînţeles că bufniţa neavând darul vorbirii cum au corbii sau papagalii s-a limitat să ţipe de trei ori atunci când i se arăta în faţa ochilor un chip străin. Deseori, în ieşirile mele nocturne, o luam cu mine, ascunzând-o la piept sub pardesiu. Practicam un fel de happening în care inima şi bufniţa reprezentau elemente de surpriză şi de kitsch. Voiam să par cu orice preţ un personaj excentric, capabil de orice.

Săptămână de săptămână, lucrurile decurgeau după acelaşi scenariu, înlocuiam doar inimile, iar, uneori, în locul bufniţei ascundeam sub pardesiu un corb. Deja mă plictisisem de aceste trucuri, când într-o noapte a apărut Estera.

Nichita Danilov este scriitor şi publicist

Publicitate și alte recomandări video