Filologicale filosofice (V)

Ca să nu se creadă că am ceva împotriva filosofilor români declar că îi admir pe unii dintre ei, câţiva îmi sunt chiar prieteni. Ceea ce mă interesează este să contribui la alegerea neghinei de grăunţele sănătoase, separând cumva apele între buna tradiţie a exerciţiului organic al reflecţiei filosofice autentice şi gesticulaţia sterilă şi mimetică a unor „gânditori“ impostori care, la fel ca şi în alte domenii ale culturii umaniste, invadeză cu neruşinare şi agresivitate zone ale spaţiului public, în media, în publicaţii, în şcoală şi în universitate.

Am avut întotdeauna convingerea că nu poţi fi un bun profesionist, în orice domeniu, dacă nu ai o iniţiere bună în marile teme ale gândirii universale, cu atât mai mult dacă doreşti să fii un specialist credibil într-un domeniu umanist oarecare. Iar dacă vizezi cumva şi performanţa într-o disciplină umanistă, simpla iniţiere în filosofie nu ajunge, este nevoie de mai mult, de solide şi multiple cunoştinţe de istoria doctrinelor filosofice, chiar de cunoaşterea aprofundată a unora dintre orientările de gândire care sunt mai apropiate de domeniul de studiu propriu. În ceea ce mă priveşte, sunt un vechi şi fidel cititor al textelor filosofice. Am exersat înţelegerea marilor texte din istoria gândirii europene şi în limbile originare (greacă, latină, germană, engleză sau franceză), în măsura în care m-au ţinut puterile şi mi-au permis competenţele lingvistice dobândite în timp. Cea mai mare parte a culturii mele filosofice, atâta cât am reuşit să acumulez, mi-am dobândit-o însă prin intermediul traducerilor în limba română. Sunt conştient că aparţin unei generaţii oarecum privilegiate din acest punct de vedere, acelei generaţii care trăieşte momentul de maturitate deplină al culturii româneşti scrise, beneficiind şi de o limbă literară flexibilă, rafinată, exersată practic în toate domeniile vieţii spirituale, adică, în termeni lingvsitici, posedând toate varietăţile stilistice necesare exprimării unor conţinuturi intelectuale diverse şi de nivel maxim de complexitate (literatură, filosofie, ştiinţe, viaţă confesională, tehnică). În cele cinci – şase ge­neraţii care s-au succedat de la întemeierea Universităţilor şi a Academiei, inclusiv în sfera reflecţiei filosofice a fost forjată, exersată şi rafinată o variantă stilistică proprie şi o terminologie filosofică a adecvată, stabilă, precisă, flexibilă şi nuanţată. Celor interesaţi de dinamica istorică a acestei terminologii le recomand excelenta monografie Terminologia filozofică românească modernă, publicată în 1996 de Ioan Oprea.

Suntem aşadar în posesia unui instrument în care ne putem formula întrebările fundamentale ale existenţei, putem reflecta despre orice şi comunica între noi orice gând formulat vreodată într-o limbă umană. Instrumentul pe care lingviştii preferă să îl numească un stil funcţional al limbii române literare, filosofii înşişi îl numesc limbajul filosofic românesc modern. Această variantă a limbii comune, pe care ne străduim fiecare să o onorăm şi să o cultivăm după puteri şi după talent, reprezintă deopotrivă şi o punte, o punte prin care cultura românească modernă este racordată la comunitatea conceptuală europeană. Simplificând puţin lucrurile, să convenim că, dincolo de „forma internă“ a fiecărei limbi (Wilhelm von Humboldt), limbile europene deţin o substanţă semantică comună, chiar această comunitate conceptuală despre care vorbesc, care se fundamentează pe două surse principale: cultura antică greco-latină şi tradiţia biblică (unii preferă sintagma „iudeo-creştină“). Prin această comunitate conceptuală se şi explică, probabil, relativa uşurinţă cu care putem traduce dintr-o limbă europeană într-alta, oricum, mult mai uşor şi mai autentic decât am face-o, de exemplu, dintr-o limbă orientală, africană, poline­ziană sau amerindiană.

Proliferarea traducerilor în Europa mo­dernă, rolul esenţial pe care îl conferim tradu­cerilor, sunt, într-un mod oarecum paradoxal, factori care ne diferenţiază net de elini! Întrucât, la nivelul mentalităţii comune, dar şi al reflecţiei filosofice, ignorau cu desăvârşire problematica diversităţii limbilor – pentru ei, limba nu era decât una singură, cea greacă, toţi ceilalţi nefiind decât nişte „bâlbîiţi“ (bárbaroi) -, grecii nu traduceau din alte limbi! Dacă doreai să fii cetăţean civilizat, adică să aparţii oikouméne-i eline, trabuia să înveţi greceşte. Primul mare eveniment traductiv din istorie, transpunerea Vechiului Testament din ebraică în greacă (aşa-numita Septuaginta, secolul al III-lea î.Hr.) a fost realizat de către un grup de cărturari evrei (nu greci!) din Alexandria elenistică! La această temă fascinantă mă voi referi mai pe larg cu un alt prilej.

Ceea ce am afirmat în ultimele paragrafe nu contrazice deloc aserţiunile de la începutul acestui articol. Reafirm. Ca să îl înţelegi cu adevărat pe Platon sau pe Aristotel, trebuie, ca profesionist, să îi poţi citi în limba lor. Ca să ţi-i asumi însă în mod creator pe marii gânditori, ar trebui să le şi poţi re-face gândirea, ca om mo­dern, în limba ta maternă. Pentru a se realiza aceste procese complementare, ai nevoie, pe de o parte, de cunoaşterea – cu­noaştere de tip „erudit“, desigur, nu practică, nimeni nu îţi pretinde să conversezi în greaca veche! – limbilor ori­ginare ale filosofiei, dar ai nevoie şi de traduceri bune în limba ta. Cultură majoră, în înţelesul blagian de cultură scrisă de tip urban, nu poate fi una în care să nu poţi întinde în orice moment mâna spre raftul bi­bliotecii tale, ca să iei Organon-ul în limba ta!

Eugen Munteanu este profesor universitar doctor la Facultatea de Litere, Universitatea «Alexandru Ioan Cuza» din Iaşi

VEDEȚI ȘI:

Filologicale filosofice (IV)

Filologicale filosofice (III)

Filologicale filosofice (II)

Filologicale filosofice (I)

Publicitate și alte recomandări video