Glose la moartea marii regine

Asemenea celeilalte Elisabete ilustre, cea care avea să devină, prin jocul misterios al întâmplării şi destinului în istorie, Regina Elisabeta a II-a, a fost la început moştenitoarea prezumtivă a tronului, în momentul renunţării la domnie a unchiului, Edward al VIII-lea şi a înscăunării tatălui său, George al VI-lea. La moartea acestuia, în anul 1952, tânăra Elisabeta, în vârstă de doar 26 de ani, a devenit regină a uneia dintre cele mai ilustre naţiuni ale lumii – cea britanică – şi a altor 50 de naţiuni şi teritorii, constituite în anul 1931 în British Commonwealth of Nations. Fostul imperiu britanic s-a ruinat treptat, însă moştenirea lui istorică a fost continuată în noul cadru instituţional, supravieţuind până astăzi. Niciodată în istorie, un imperiu nu şi-a asigurat propria succesiune mai eficient şi mai adecvat provocărilor timpului decât cel britanic. De regulă, prăbuşirea imperiilor lasă posterităţii confuzie şi amintiri contradictorii. Imperiile autocratice lasă moştenire ruine, frustrări şi ură neîmpăcată, mai rar nostalgii. Nu e şi cazul celui britanic. Un rol decisiv în această ecuaţie a unicităţii britanice l-au jucat instituţiile sale, care începând cu geniala Magna Charta Libertatum (1215), au creat premisele unui nou tip de raţionalitate istorică, instituită de supremaţia libertăţii ca factor major creator de istorie. Dar explicaţia este încompletă dacă omitem trăinicia celei mai vechi instituţii din istoria lumii, cea monarhică. Unele case regale au avut, în timp, mai multă strălucire decât cele britanice. Folosim pluralul întrucât dinastia de Windsor este ultima dintr-o listă mai lungă.

Monarhia britanică este cea mai veche instituţie dinastică funcţională în spaţiul european. Însă vechimea este doar un argument al trăiniciei. Şi aceasta întrucât nu doar calităţile intrinseci ale regelui/reginei conferă trăinicie statului britanic, ci raţionalitatea instituţiilor sale seculare şi religioase. Lucrând organic împreună, în temeiul dreptului natural şi nu al celui contractual, acestea au asigurat armonia monarhiei britanice cu vremurile, până astăzi. Nu au lipsit excepţiile, dar aceastea au fost doar excepţii. Timpului trebuie să îi pătrunzi taina, ca să înţelegi ce trebuie să schimbi fără să-l năimeşti, să nu pretinzi că ştii tu mai bine decât semenii tăi ce e bine şi ce e rău pe lume, ci să-i asculţi cu smerenie şi umilinţă, să-i iubeşti ca pe copiii tăi, pentru că doar prin iubirea lor eşti rege. În lipsa acestui acord sublim al iubirii poporului şi un şef de bandă poate pretinde să fie rege şi să se legitimeze. Scurt şi cuprinzător: legitimitatea regelui/reginei rezidă în acest legământ de iubire pentru popor. Nu ştiu cum se face, dar el nu mai este actual, fără rest, decât la naţiunile protestante şi la cea anglicană din spaţiul european. Sigur, se poate glosa pe această temă. Voi reveni cu un alt prilej. Pentru mulţi cetăţeni ai planetei, deprinşi cu neorânduiala schimbărilor (lovituri de stat, dictaturi mai primitive ori autocraţii mai sofisticate), trăinicia şi prestigiul Coroanei britanice pot părea misterioase şi stranii. Dacă ilustrul englez Charles Darwin a descoperit tainele evoluţionismului este poate şi pentru aceea că monarhia britanică, în acord cu tradiţia moştenită, a patentat evoluţinismul istoric, opus fascinaţiei superficiale a schimbărilor bruste, numită îndeobşte revoluţie. Dar veţi spune că şi englezii au avut revoluţia lor la mijlocul veacului al XVII-lea. Da, dar aceasta a fost urmată de „Glorioasa revoluţie”, care a reinstituit legitimitatea evoluţiei şi deci raţionalitatea istoriei. Aşa se explică faptul că în Regatul Unit avem unul din cele mai stabile, mai solide şi mai respectate construcţii statale din istoria Europei. Puţini au înţeles la noi acest pattern englezesc. Printre primii conaţionali care i-au pătruns taina se numără Titu Maiorescu. Ilustrul creator de şcoală aprecia modelul istoric „englezeşte evoluţionar”, opus celui „frantuzeşte revoluţionar”. Poate viziunea lui Maiorescu sună uşor ciudat într-o ţară în care ideea de revoluţie avea să fie fetişizată multă vreme, răstălmăcită, iar mai apoi compromisă prin manipulare, ca în cazul celei din anul 1989.

Revenind la marea dispărută, Elisabeta a II-a, nu lungimea domniei sale de aproape 71 de ani îi conferă măreţie, deşi durata lungă nu este neglijabilă în istorie. Durata vieţii ei a fost mai întâi darul lui Dumnezeu. Aşa cum a promis la ceremonia de înscăunare, în anul 1953, regina şi-a pus viaţa ei întreagă – „lungă sau scurtă” – în slujba oamenilor care i-au fost încredinţaţi de istorie şi destin. A fost lungă viaţa şi domnia reginei, suficient cât să lucreze pe îndelete în serviciul naţiunii. Însă etosul datoriei a fost zestrea ei cea mai de preţ. În orice împrejurări şi-a slujit supuşii (sună straniu pentru mulţi acest concept, întrucât pare să cuprindă în el o contradicţie în termeni) cu un devotement pe care doar cei care primesc taina Sfântului Mir îl pot mărturisi. Fără înţelegerea şi asumarea datului creştin al slujirii, care sublimează patriotismul, regina nu ar fi ajuns o personalitate emblematică pentru neamurile pe care le-a condus cu tact şi înţelepciune, dar mai ales cu iubire. Deloc întâmplător în discursul noului rege Charles al III-lea, iubirea şi datoria sunt cuvintele esenţiale evocate ca moştenire şi ca angajament pentru mandatul său. Din acest etos creştin al datoriei vine înţelepciunea şi frumuseţea vieţii marii regine.

Furtunile istoriei nu au învins-o, cutremurele din propria familie nu au deprimat-o. Pentru că atunci când îl ai pe Iisus ca model, când crezi în înţelepciunea şi dreapta judecată a poporului tău, când i-ai dăruit toată priceperea şi iubirea ta, fără să-i ceri nimic în schimb, nici măcar dragostea lui, atât de lesne de speculat de către conducătorii mediocri, ce-şi fac scut din popularitate şi sondaje de opinie, înseamnă că ai fost dăruit de Creator şi încredinţat de popor să faci Istorie.

Regi vor veni şi vor pleca. Într-o zi, poate morbul republicanismului îi va seduce şi pe supuşii Majestăţii Sale. Unii şi-ar dori această aliniere la mode trecătoare. Dar toţi – bine sau rău intenţionaţi – ar trebui să înţeleagă că aceasta ar însemna sfârşitul măreţiei istoriei britanice. Lumea va fi atunci mai săracă şi mai nevrotică întrucât va pierde un reper esenţial de stabilitate. Pentru că nici o altă mare naţiune a lumii nu a reuşit să pună într-un acord organic istoria, tradiţia şi prezentul. Făcându-şi exemplar datoria faţă de supuşii săi, regina Elisabeta a II-a a devenit o sursă de inspiraţie pentru mulţi alţi semeni care au preţuit-o. Exemplul ei de dăruire a însufleţit oameni de pretutindeni. De aceea cred că marea ei moştenire este chiar lecţia de istorie pe care ne-a oferit-o.  

Mihai Dorin este istoric şi publicist

Publicitate și alte recomandări video