„Indolenţa şi apucăturile de trândăvie ale ţării”

În S.U.A., patria mamă a modernizărilor care au transformat presa dintr-o iniţiativă păguboasă într-o afacere de multe milioane de dolari, tirajele au avut explozii multiple după 1860. Unul din cele mai faimoase jurnale ale vremii, New York Herald, vârful de lance al multor inovaţii redacţionale şi tipografice, avea, pe la 1860, cel mai mare public din lume, 77.000 de cititori/zi. În acelaşi timp, săptămânalul New York Tribune reuşea să atragă un public de 200.000 de cititori, prin îmbinarea informaţiei serioase cu elementul senzaţional. Aproape de sfârşitul veacului, ziarul New York World – publicaţie frecventată de condeiul lui Mark Twain – se publica zilnic într-un tiraj de 1,5 milioane de exemplare, sub conducerea lui Joseph Pulitzer. Dacă în 1870, în Statele Unite, se vindeau zilnic 2,6 milioane de gazete, la 1900, tirajele cotidiene ale presei americane însumau peste 15 milioane de exemplare. În această epocă de înflorire a afacerilor cu ziare, magnatul de presă îşi face intrarea în literatură şi în cercurile elitelor. Şi în alte locuri ale lumii anglofone, ziarele cucereau noi şi noi teritorii urbane. În 1880, în Canada, o ţară cu 4,3 milioane de locuitori, se difuzau prin poştă în jur de 30 de milioane de ziare.

Pe bătrânul continent, în Franţa, viteza de expansiune şi forţa persuasivă a presei au cunoscut salturi spectaculoase de la un deceniu la altul. În 1870, la Paris existau 37 de ziare vândute în puţin peste un milion de exemplare. În doar zece ani, numărul de ziare şi tirajele acestora s-au dublat. Dezvoltări similare caracterizează şi presa de limbă germană. Cotidianul "Berliner Tageblatt", fondat la finele anului 1871, şi-a consolidat un tiraj de aproximativ 50.000 de exemplare, care a crescut, până în preajma Primului Război Mondial, la 230.000 de exemplare, adică de aproape cinci ori mai mult. Per ansamblu, tirajele celor peste 3.000 de jurnale germane au fost estimate, în 1885, la opt milioane de exemplare, iar totalul avea să se dubleze până în 1910.

În Europa răsăriteană, ziarele apar încă de la sfârşitul secolului al XVIII-lea. Prima publicaţie poloneză, Monitor, se tipăreşte în 1765. Dacă în 1860 existau doar 20 de publicaţii, la începutul secolului al XX-lea se publică 140 de ziare cu un spectru informativ adaptat preferinţelor publicului. Pe la 1896, cotidiene precum Kurier Warszawski sau Goniec atrag între 25.000 şi 60.000 de abonaţi. În Ungaria, dacă exceptăm bisăptămânalul Magyar Kurír, tipărit la Viena din 1786, existau, la 1801, doar opt ziare. După 1830, apăreau 23 de publicaţii, iar în 1848 cititorii puteau deja alege dintr-o gamă de 59 de periodice maghiare. La mijloc de veac, în Serbia şi Croaţia circulau 138 de ziare străine, 600 de publicaţii redactate în limba sârbă şi mai mult de 200 de foi germane.

Deşi urmează, în genere, tendinţele occidentale, presa românească din secolul al XIX-lea are o istorie frământată şi o dezvoltare întârziată. Începuturile acesteia stau, fără tăgadă, sub semnul imitaţiei, iar acest proces de acomodare tehnologică, socială şi culturală a unor modele străine este viu şi în prezent. De altfel, memoriile lui Charles de Bois-le-Comte (1796-1863), un aristocrat cu mare experienţă diplomatică trimis de autorităţile franceze în misiune de informare în sud-estul Europei, în 1834, ne permit să întrezărim precaritatea şi poziţia fragilă de influenţă politică şi culturală pe care le au, la noi, primele ziare.

"Educaţia tineretului şi organizarea municipală îmi par a fi chezăşiile principale, una a viitorului, alta a bunăstării actuale a locuitorilor", scrie diplomatul francez, adăugând că administraţia ţării a luat măsuri de creştere a nivelului de instrucţie a populaţiei, prin dascăli plătiţi să-i înveţe carte pe copiii de la sate şi prin organizarea învăţământului superior după model francez şi în regim gratuit. La români, notează emisarul, limba franceză formează temelia educaţiei superioare, precum e latina la francezi. "La aceste diferite metode folosite pentru formarea spiritului naţional, cârmuirea mai adăugat încă una care într-o zi ar putea să întreacă, prin activitatea sa, pe toate celelalte dar care, cu indolenţa şi apucăturile de trândăvie ale ţării nu poate avea decât o influenţă slabă – aceea a presei periodice. A înfiinţat o foaie a statului sau buletin oficial, dar nu s-a îndemnat aproape nimeni să ia cunoştinţă de publicarea ei încât, neînfăţişându-se cineva s-a administreze, statul a trebuit s-o ia cu totul în grija lui. Acesta distribuie cele 300 de exemplare diferiţilor săi funcţionari. Alte două foi care au început să apară n-au avut mai multă căutare. «Curierul românesc» şi Suplimentul lui literar n-au încă, primul 200 de abonaţi, iar al doilea 50. Aşadar numai 550 de inşi la o populaţie de două milioane de suflete, citesc ziarele" (Charles de Bois-le-Comte, în Călători români despre ţările române în secolul al XIX-lea, serie nouă, vol. III, 2006, p. 121-122).

În Moldova, la Iaşi, deşi "e mai multă viaţă şi mai mult avânt decât la Bucureşti" există doar un ziar cu o sută de abonaţi: "Cercetând starea actuală a opiniei ˂publice˃ în Moldova, nu te aştepţi ca presa să joace aici cine ştie ce rol; principatul nu are decât trei tipografii, două aflate în mâna clerului şi alta a cârmuirii. Mai e la Iaşi o gazetă, care n-are de altfel decât o sută de abonaţi şi care nu s-a putut întemeia decât acceptând un cenzor, aşa că e redactată într-un stil foarte măgulitor pentru ruşi exagerându-le toate iniţiativele" (Charles de Bois-le-Comte, op. cit., 2006, p. 143).

După alte aprecieri, între 1829 şi 1843, ziarele cele mai longevive ale perioadei, Albina românească, gazetă editată de Gheorghe Asachi, şi Curierul românesc, publicat de Ion Heliade Rădulescu, ar fi beneficiat de o circulaţie mai largă: 200 de abonamente, pentru jurnalul moldav, respectiv 300 de abonamente, pentru cel muntean, cel din urmă înregistrând un vârf de tiraj, 1300 de exemplare, în 1844. În ansamblu, între 1829 şi 1847 s-au tipărit 43 de publicaţii periodice: 21 în Muntenia, 16 în Moldova şi 6 în Transilvania. Mai exact, 19 publicaţii au apărut la Bucureşti, 15 la Iaşi, 5 la Braşov, şi câte una în Galaţi, Brăila, Craiova şi Blaj. Viaţa celor mai multe dintre ele nu a durat mai mult de un an. În raport cu astfel de amănunte aproape uitate, restul poveştii ne pare cunoscut: o presă de pripas, ignorată sau dispreţuită de public, e câinele de pază al unei democraţii schilave.

Ioan Milică este conferenţiar universitar doctor la Facultatea de Litere din cadrul Universităţii "Alexandru Ioan Cuza" din Iaşi

Publicitate și alte recomandări video