Metamorfoze ale protocronismului sau despre incompetenţa cu ştaif (II)

Voi trece acum la analiza, punct cu punct, a aserţiunilor aberante şi a informaţiilor false ori trunchiate produse de autorul pasajului citat în foiletonul trecut. Menţionez mai întâi că afirmaţiile de natură filologică şi istorică sunt urmate în intervenţia radiofonică la care fac referire de un comentariu relativ amplu pe marginea unor versete din Noul Testament, care nu au nici o legătură cu tema discuţiei, decât cel mult un cadru juridic cu relevanţă universală. De exemplu, comentatorul nostru apreciază că pasajul din 2 Corinteni 13:1, unde se spune că, la o judecată, este nevoie de trei martori, ar fi un indiciu al existenţei, la strămoşii noştri „daco-romano-mesogotici”, a „instituţiei jurătorilor, pe baza tradiţiilor autohtone”. Care ar fi fost împrejurările şi calea de transmitere a unor principii juridice între apostolii lui Iisus din Galileea Iudeii şi „autohtonii” carpato-danubiano‑pontici, autorul ne lasă să ghicim singuri.

Să luăm aşadar lucrurile pe rând. „Denumirile”, cum le spune autorul, cneaz şi voievod nu apar nicidecum în cadrul vieţii creştine de la Dunărea de Jos, cum spune d-lui, ci au intrat în vocabularul românilor mult mai târziu, după secolul al IX‑lea, fiind de origine slavă, din lista foarte lungă a termenilor administrativi şi bisericeşti adoptaţi de români în perioada simbiozei româno-slave şi, ulterior, pe parcursul epocii în care slavona a fost limba oficială şi limba bisericii la români. Citez, din memorie, câţiva din aceşti termeni: stolnic, postelnic, vornic, vecernie, utrenie, slujbă, ispiti, spovedi etc., etc. După cum am argumentat pe larg într‑un articol anterior în cadrul acestei rubrici (vezi AICI), forma însăşi Iisus Hristos este bizantino‑slavonă şi a înlocuit în această epocă numele moştenit din latină, *Gezu Criştu. Nu mai insist asupra acestui aspect, se ştie că un lucru comun în argumentaţiile neaoşiştilor patrioţi şi protocronişti de toate culorile este ignorarea sau negarea oricărei interferenţe a românilor cu lumea slavă şi cu limba slavonă. Autohtonia noastră, a românilor, este pentru aceşti impostori exclusiv daco-getică, eventual cu o pojghiţă romană! Noutatea introdusă în dezbatere şi subliniată de domnul profesor de literatură spaniolă constă în adăugarea în creuzetul miraculos al etnogenezei româneşti a ingredientului limbii mesogotice, identificată de autor cu limba… geţilor. Aşadar, provenind din „mesogotică”, care este tot una cu limba geţilor, cneaz şi voievod sunt termeni autohtoni. Nu contează că aceste cuvinte se găsesc, cu forme asemănătoare, în slavonă şi în toate limbile slave (rusă, ucraineană, polonă, sârbă, bulgară etc.), precum şi în maghiară. Peste tot, în fantasmele autorului, ele provin din… mesogotică, limbă care ar fi tot una cu daco‑getica. Încerc să înţeleg cum s‑au putut petrece în mintea autorului aceste urieşeşti confuzii (inconştiente sau voite??!!). Termenul etnonim mesogot nu este o invenţie a hispanistului bucureştean, ci este un termen cult, apărut mai întâi, după toate aparenţele, în lucrările unor erudiţi olandezi, scandinavi şi germani de prin secolele al XVII‑lea – al XVIII‑lea. Analog altor formaţiuni cărturăreşti târzii precum galo‑roman, reto‑roman, rhenano‑roman, daco‑roman, daco-slav sau ibero-vandal, care sunt denumiri etnico-geografice desemnând populaţia romană sau romanizată din Gallia, Raetia, Rhenania sau Peninsula Balcanică, respectiv pe slavii din Dacia sau pe vandalii din Peninsula Iberică, etnonimul cult mesogot a fost folosit în lucrările de erudiţie la care am făcut referire pentru a desemna acea ramură din neamul goţilor care s‑a stabilit la un moment dat în ţinuturile din sudul Dunării, din imediata apropiere a fluviului, ţinuturi denumite de romanii din Imperiu, cel mai adesea, cu termenul Moesia. Cu egală îndreptăţire s‑ar putea spune şi mesoroman sau mesoget sau mesoslav etc. Dar nu denumirea aceasta a goţilor deranjează, ci confuzia între goţi şi geţi. Istoricii de profesie ştiu prea bine că această confuzie de nume şi, implicit, de popoare, datează din antichitate şi se datorează, cel mai probabil istoricului de origine gotică Iordanes, care a scris în anul 551 lucrarea De Getarum sive Gothorum origine et rebus gestisactibusque – „Despre originea şi faptele geţilor sau goţilor”. Întocmită pe baza unor texte anterioare, în special pe ale istoricului Cassiodorus, la comanda regelui got Theodoric, naraţiunea lui Iordanes avea în principal scopul propagandistic de a glorifica neamul condus de regele comanditar. Or, neamul geţilor, fiind din abundenţă menţionat în scrierile istoricilor greci şi romani, avea o istorie mai veche şi mai impresionantă decât nou-veniţii goţi, adică erau tocmai buni ca să fie declaraţi strămoşi. Ce mai conta, pentru propagandistul Iordanes o literă acolo, adică o în loc de e! Bazându‑se exclusiv pe dorinţa de legitimare istorică a unui neam sau a unei dinastii, aceste mituri despre originea nobilă a neamului (origo gentis) erau foarte frecvente la popoarele Antichităţii, inclusiv (sau mai ales!) la popoarele migratoare. Asemenea legende existau din abundenţă şi la alte popoare germanice, franci, longobarzi, vandali sau gepizi, ca şi, mai târziu, la unguri sau slavi. Există o bogată literatură pe această temă, dintr‑o listă la care cititorul interesat poate apela pentru contribuţii mai recente precum: Arne Sǿby Christensen: Cassiodorus, Jordanes and the History of the Goths. Studies in a Migration Myth, Kopenhagen, 2002; Herwig Wolfram (coord.), Origo Gentis în Reallexikon der Germanischen Altertumskunde, vol. 22 (2003); Alheydis Plassmann, Origo gentis. Identitäts- und Legitimitätsstiftung in früh- und hochmittelalterlichen Herkunftserzählungen, Berlin. 2006.

Ediţia princeps, din 1597, a istoriei goţilor a lui Iordanes, tipărită la Leiden de celebrul editor umanist Christophorus Plantinus

De fapt, după cum se ştie cu claritate încă de pe vremea marelui gânditor Gottfried Wilhelm Leibniz (1646-1714), cel care a intuit primul înrudirea dintre limbi şi genealogiile lor, gotica a fost o limbă germanică, pe când daco-getica aparţinea familiei limbilor tracice, o familie cu totul diferită. Înrudite cu limbile italo-celtice, cu vechea greacă sau cu vechea slavă, limbile germanice făceau şi ele parte din marea familie de limbi numită de savanţi indo‑europeană, dar erau idiomuri diferite. Deosebirea de statut între cele două limbi consta în faptul că, după cum vom vedea imediat mai jos, din gotică, la fel ca din latină sau greaca veche, ni s‑au păstrat texte ample, pe când din limbile tracice, ca şi din cele ilirice sau celtice nu s‑a păstrat nici un text consistent! De aici încolo, totul este speculaţie pură.

Aşadar, continuă domnul profesor apetisantele sale naraţiuni borgesiene, autohtonilor geţi sau goţi (tot una!), episcopul Ulfila (dl. profesor accentuează emfatic, dar greşit pe silaba penultimă, în loc de, corect, antepenultima!) „le oferă” traducerea integrală a Sfintelor Scripturi în limba lor. Imaginea pioasă a strămoşilor noştri care ascultau încă de prin secolul al IV‑lea cuvintele Mântuitorului „pre limba lor” este pură ficţiune! Mai întâi că, după cum am spus, limba geţilor era cu totul alta decât limba goţilor. Apoi, episcopul arian – repet, pentru cei care pricep despre ce vorbesc, de rit arian -, Ulfila sau Wulfila a tradus în limba gotică doar Noul Testament, nu întreaga Biblie. Această versiune s‑a păstrat într‑un manuscris ce datează de prin secolul al VI‑lea, cunoscut sub numele de Codex argenteus, manuscris socotit de mulţi experţi drept cea mai scumpă carte din lume. În foiletonul de săptămâna viitoare voi oferi câteva detalii despre acest text celebru şi despre limba goţilor, continuând şi discuţia începută. (Va urma)

Eugen Munteanu este profesor universitar doctor la Facultatea de Litere, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi

Publicitate și alte recomandări video