Metamorfozele istoriei ucrainene: de la poporul captiv, la naţiunea liberă

Istoria poporului ucrainean este una dintre cele mai sinuoase şi mai complicate din întregul spaţiu european. Dar cum a ajuns acest popor să i se răpească istoria şi identitatea? Tot istoria, dar şi geografia ne ajută în această întreprindere. Din perspectivă istorică, ruşii şi ucrainenii au un început comun sub semnul expansiunii vikingilor, la finele primului mileniu creştin. Era la începutul afirmării aventuroase a geniului acestui popor războinic. Şi aşa cum se întâmplă adesea în istorie, geniul militar al vikingilor avea să se încovoaie în mai puţin de un secol, sub greutatea numărului slavilor trăitori în acest spaţiu. Geografia complică şi ea lucrurile. Spaţiul stepelor nu are un nucleu dur şi nici frontiere ferme. În plus stepele nu invită la statornicie, ci la migrare, în căutare de noi tărâmuri. Aşa se face că limita expansiunii vechilor slavi o reprezintă statele europene deja constituite: Imperiul Bizantin, Ungaria şi Polonia, iar în Est, Uralii. Însă într-un spaţiu atât de vast este o aventură să întemeiezi un stat. Diversitatea triburilor slave a condus inevitabil la separarea de trunchiul comun de la începuturi. Într-un spaţiu cu frontiere naturale, ucrainenii ar fi evoluat la fel ca polonezii, cehii, slovacii, sârbii, croaţii etc. Conştiente că rădăcinile lor sunt în vânt, că nu au o terra ferma de care să se lipească, populaţiile şi popoarele stepei visează la evadare. Iar dacă nu ar fi fost opriţi de bizantini şi de polonezi, locuitorii stepelor ar fi migrat spre alte zări. Au urmat aproape două secole şi jumătate de stăpânire mongolă, timp în care filosofia istorică a slavilor din stepă a fost profund marcată de spiritul oriental. Construcţia statală post-mongolă şi-a mutat centrul de greutate la Moscova, devenind tot mai asiatică. Şi aşa a rămas până azi.

Slavii din partea vestică a fostului stat kievean au intrat sub influenţa şi stăpânirea polono-lituaniană. Iar clivajele politice, culturale şi religioase au apărut inevitabil. A încolţit şi sămânţa confruntării dintre Polonia catolică şi Rusia pravoslavnică. La mijloc erau ucrainenii, care între veacurile XVII-XVIII aveau să fie sfâşiaţi între ispita occidentală (poloneză) şi cea orientală (moscovită). Eroii acelui timp sunt cazacii, adică cei care constituie nucleul politic al poporului ucrainean. În curând, un al treilea mare jucător – Imperiul Otoman, şi apoi al patrulea – Imperiul Habsburgic au intrat pe scena istoriei, provocând tot atâtea speranţe şi dileme ucrainenilor. Iar pământurile lor bogate erau, la rândul lor, o ispită pentru toţi: polonezi, otomani, habsburgi, ruşi. Vizaţi de atâtea interese contradictorii, ucrainenii au negociat cu toţi aceştia supravieţuirea, însă au fost în final înghiţiţi de imperiul rus, în veacul al XVIII-lea. Istoria lor părea să se fi încheiat. Rusia a desfiinţat Hatmanatul căzăcesc şi i-a supus unui proces masiv de deznaţionalizare. După împărţirea Poloniei, teritoriile din vest, galiţiene, au devenit leagănul culturii şi al renaşterii ucrainene.

Însă nimeni nu a mers atât de departe în zelul deznaţionalizării decât Rusia. Istoria căutărilor ucrainene părea să se fi încheiat printr-o aneantizare etnică şi culturală. În epoca sovietică, Ucraina a dobândit o aparentă autonomie, care în realitate era un dar otrăvit. Şi uniformizarea sovietică părea să-şi fi atins scopul, şi anume anihilarea poporului ucrainean. Numai că dincolo de aparenţe, sufletul Ucrainei nu a putut fi ucis. Va fi funcţionat, la fel ca şi în cazul nostru, a românilor, filosofia supunerii aparente. Ruşii i-au decimat cu primitivism pe ucraineni în anii Holodomorului, iar istoria acestei tragedii a devenit peste ani temeiul resurecţiei. Foarte mulţi ucraineni au trecut în tabăra germană în anii celui de-al Doilea Război Mondial.

Atunci când vrei să impui supremaţia cnutului, trebuie să te aştepţi şi la răzbunare. Sfâşiaţi între o putere şi alta, ucrainenii au dobândit o inevitabilă conştiinţă a supravieţuirii. În toată istoria lor nu au cunoscut decât oaze de libertate. Iar din experienţa ultimelor două secole au învăţat, la fel ca şi noi ori polonezii, că ruşii nu pot fi garanţii identităţii. Dar Rusia este atât de aproape şi de ameninţătoare încât nu poţi să iei în calcul separarea decât atunci când ea este în declin. Toate popoarele stăpânite ori ameninţate de Rusia au făcut la fel. Sigur că Ucraina a acumulat o întârziere în raport cu alte state din vecinătatea europeană a Rusiei, dar în cazul lor nu e atât o lipsă de vocaţie libertară, cât o fatalitate geografică. Pentru că Ucraina e chiar în prima linie a cordonului protector de care Rusia este obsedată. Bântuită de complexul vidului lăuntric, Rusia bolşevică a părut să îi ofere totul Ucrainei – teritorii cucerite de la alţii, industrie, acces la cele mai înalte funcţii din ierarhia de partid şi de stat -, dar în schimbul supunerii necondiţionate. Însă un singur lucru nu au putut cumpăra ruşii – sufletul Ucrainei; şi un singur ideal nu au putut strivi – cel libertar. Le-au manipulat istoria, însă nu au reuşit să le distrugă memoria. Au încercat să le anexeze limba şi să îi seducă cu ideea măreţiei Rusiei. Aproape toate aceste instrumente de seducţie şi teroare au fost utilizate şi în cazul altor popoare cotropite.

Trebuie să-ţi doreşti libertatea cu toată fiinţa ta şi să arzi pentru idee cu toată credinţa de care eşti în stare, ca să năzuieşti să te separi de Rusia, pentru a-ţi câştiga dreptul de a fi. Poate aceasta e ultima şansă a acestui popor de a rămâne în istorie. Când nimeni nu mai credea că în sufletul lui se mai poate aprinde scânteia speranţei, când harta Europei post comuniste părea trasată, ucrainenii au făcut dovada că nu au abdicat de la speranţa de a fi liberi. Popoarele din Est făcuseră deja pasul cu succes.

Oricâte interese s-ar interfera în Ucraina şi oricâte speculaţii s-ar vehicula în aceste vremuri, un lucru este cert: dreptul la libertate al acestui popor nu mai poate fi negociat. Rusia a depăşit o barieră iraţională în nebunia ei de a distruge poporul ucrainean. Este o negaţie esenţială, ce nu lasă loc de întors. Obligându-i să plătească preţul libertăţii cu sânge şi nesocotind raţiunea libertăţii, Rusia îi împinge involuntar pe ucraineni în istorie. Altă soluţie decât consacrarea libertăţii ucrainene nu există. Ultima putere imperială pare să nu înţeleagă o lecţie fundamentală a istoriei: toate imperiile sunt strivite în final de fostele popoare captive. Iar după Ucraina vor urma şi altele.

Mihai Dorin este istoric şi publicist

Articolul face parte din seria „Oameni şi istorie – portrete din vremurile de acum”,
tema de meditaţie propusă de redacţie colaboratorilor de la pagina de Opinii, la sfârşitul anului 2022.

Publicitate și alte recomandări video