Notre Notre-Dame

Despre Notre-Dame de Paris vom continua să vorbim la timpul prezent. Incendiul de luni a fost cea mai grea încercare la care a fost supusă această citadelă a credinţei şi spiritualităţii, dar nu a putut s-o doboare. Pentru romano-catolicii din Paris şi din întreaga lume, aflaţi în Săptămâna Mare, este o încercare menită a le întări credinţa şi solidaritatea. Le sunt alături sute de milioane de oameni care, indiferent de afilierea sau non-afilierea religioasă, iubesc şi admiră Franţa, iubesc şi admiră Europa.

Să rămânem, pentru moment, la această mult-discutată temă a Europei. Noi, românii, vorbim de aproape două secole despre ce înseamnă a fi europeni sau a fi parte din Europa, apoi despre întoarcerea în Europa, iar în ultima vreme şi despre sensurile apartenenţei la proiectul politic european. Fără a minimaliza importanţa discursurilor şi dezbaterilor convenţionale, să spunem doar că un român sau un finlandez – indiferent dacă au călătorit vreodată la Paris sau dacă au intrat vreodată la Notre-Dame – ar putea considera că această catedrală este, într-un fel, şi "a lor". Nu doar pentru că au venit în contact cu opere literare sau de artă în care este prezentă Catedrala, ci pentru că simt că ea le transmite şi lor un mesaj extraordinar de puternic. Nici episcopul Maurice de Sully, cel care îi pune piatra de temelie, în 1163, nici Regele sau Papa din acea vreme nu aveau cum să-l prevadă. Eugène Viollet-le-Duc, arhitectul care va aduce Notre-Dame în faţa ochilor noştri, şapte secole mai târziu, nu putea anticipa forma şi forţa acestui mesaj. A făcut-o, oare, marele european Victor Hugo? Poate că da, dar discuţia depăşeşte ambiţiile acestui text şi, dincolo de un anumit punct, competenţele semnatarului.

Dar exact această senzaţie, că Notre-Dame este şi a mea, că mă cheamă înspre Île-de-la-Cité, este cea care mi-a călăuzit paşii acum douăzeci şi trei de ani, în prima mea zi la Paris, când coboram dinspre Montmartre şi a sa Sacré-Coeur înspre Sena, gândindu-mă la cea mai bună soluţie de organizare a puţinului timp pe care urma să-l petrec în oraş. Şi avea să fie, până la urmă, Notre-Dame, primul mare reper al arhitecturii ecleziastice vest-europene de care mă apropiam şi, totodată, prima suprapunere între Franţa mea şi Franţa reală. Poate că mulţi dintre cititorii acestui text au avut experienţe similare, la Notre-Dame sau în alte părţi, iar după aceea au ajuns să reflecteze altfel asupra diferenţelor şi apartenenţei.

Tristeţea şi suferinţa la vederea prăbuşirii turlei-săgeată sau la aflarea veştilor despre distrugerea atâtor valori se vor converti, în mod cert, şi în enunţuri politice. Vor fi, de asemenea, consecinţe politice ale anchetelor penale sau de alt tip. În acest moment, însă, mult mai importante par alte dimensiuni, deloc izolate de politică – doar că ne-am dezobişnuit de ele, într-o epocă definită tot mai mult de administrarea anostă pe care ne-o oferă tehnocraţii, în fluierăturile demagogilor. Cum se va manifesta solidaritatea, cum se va contura voinţa comunităţii, în încercarea de a se înlătura urmele materiale şi simbolice ale incendiului? Ce rol va juca conceptul de "noi" (parizienii, francezii) în deciziile din perioada următoare, dat fiind că noua formă a construcţiei va trimite, cu certitudine, un puternic mesaj despre ce trebuie să fie Parisul şi Franţa? Ce influenţă va avea acest proces asupra catolicismului şi, în general, asupra spiritualităţii creştine în Franţa şi în Europa? Fără a comenta aici pe tema virtuţilor şi slăbiciunilor preşedintelui Macron, ale premierului Édouard Philippe sau ale primarului capitalei, Anne Hidalgo, vor fi ei capabili să-şi asume ceva ce pare a fi, într-adevăr, o "misiune"? Vor fi ei şi succesorii lor mai atenţi, în sensul că tot ceea ce fac are consecinţe, şi mai modeşti, în sensul că mandatele durează patru-cinci ani, dar o comunitate politică generează un "noi" ce poate traversa secolele?

Notre-Dame de Paris a fost, pentru scurt timp, templu al Raţiunii, în vremurile revoluţiei neîmblânzite, apoi a fost transformată într-un depozit – un traseu oarecum familiar şi în Estul continentului, în perioada în care ideologia comunistă tindea la monopolul asupra spiritului uman. A scăpat cu bine, după cum avea să reziste – cu ajutorul lui Hugo şi al parizienilor de bun simţ – şi inconştienţei unor administratori dornici s-o demoleze din motive edilitare. A fost martora umilinţei din 1940, apoi a refacerii mândriei franceze. Mai târziu a privit, peste braţele Senei şi peste capetele milioanelor de oameni ce-i trec pragul din pietate ori din curiozitate, la procesul prin care se schimbau – adesea în bine, uneori în rău – Parisul, Franţa şi Europa. Acum se va schimba şi Notre-Dame de Paris, dar nu atât de mult încât noi sau generaţiile viitoare (dacă va mai exista "noi") să uităm că, prin ceea ce ne transmite, e şi a noastră.

Publicitate și alte recomandări video