Plouă peste Iaşi

O, cât visează! Aşa sunt pentru mine Iaşii – corpul, pielea pe care o îmbrac zilnic, casa care creşte în mine cât o supernovă, o casă-citadelă jinduind tei înfloriţi, care în vis părăseşte mâlurile Bahluiului, se ridică, bubuind cu toate motoarele aprinse, spre Copou, apoi se înalţă lin, ca o Cetăţuie eternă undeva în aerul îmbătat de vii al Şorogarilor sau spre altă colină de vis.

Aşa îmi place oraşul! Iar când îl părăsesc pe o vreme este ca atunci când îţi moare cineva drag în tinereţe – tatăl, bunăoară, sau o iubită. Şi te trezeşti nopţile cu un gol imens în suflet. Abia atunci devii conştient de el, simţi cât de adâncă a fost dragostea pentru acesta. Aşa se întâmplă când las Iaşii pentru mai mult timp. Revin în oraş ca dintr-un somn de moarte şi atunci îmi dau seama cu câtă ieşire din minţi îl iubesc.

Am revenit dintr-o astfel de călătorie în Iaşii turmentaţi de ploi. Şi, iată – aceleaşi străzi dragi, lucioase de apă, şi aceiaşi tei pe care buza securii a încercat în zadar să taie atâtea pagini de poezie. Părea că oraşul a pătruns într-o noapte lungă, strecurată de ploi, ploi de beţiv mahmur, cu buzunarele goale întoarse pe dos, şiroaie spălăcite, de prostituată de la Gară, căreia i "s-a dus" rimelul după plâns.

Da, sunt trişti Iaşii şi tocmai acesta este farmecul lor. Atunci îmi place oraşul mai mult. Tristeţea aceasta frumoasă! Mai cu seamă atunci oraşul capătă o aură greu de descris. O aură tristă şi dulce. Când Iaşii coboară… coboară… pe treptele de la Mitropolie, pe Otilia Cazimir, pe Râpa Galbenă. Se ascund în locuri întunecoase, prin încrengătura de hudiţe prăvălite din Ţicău sau din Ciurchi. Îţi iubesc, oraşule, tristeţea de bătrân, cu vinişoarele de sânge gata să explodeze în retină, cocoşeala de umeri adunaţi pe coline de ceaţă, cutremurate de zvon de clopote, plutirea în mierea veacurilor trecute, vaierul tramvaielor, respiraţia aceasta gâfâită de sub ploi, de pas înapoi şi de scuturare a nădejdilor, pe care nici victoriosul şi modernul Palas Mall nu le poate şterge, iar clădirile întunecate de termopan nu fac decât să accentueze, starea de momâi în ceaţă.

Îmi plac la Iaşi culmile înalte şi masive, decupate nopţile pe cer, ale acoperişului Universităţii, luna delirând în lucarnele vechilor zidiri, frunzişurile prefirate de o lumină venită de undeva de jos, mâna retorică a Kogălniceanului atinsă de strălucirea lunii, o lumină adevărată, într-o negrăită linişte. Îmi place că bisericile nu se scufundă, nu se prăbuşesc, nu se înclină turistic ca la Pisa – ele rămân. Îmi place apa Bahluiului, da, mă înnebuneşte verdele-mâl sau mieriu, după cum o alintă lumina. Îmi place cum Cuza Vodă şi corifeii Unirii continua să dea proclamaţii în Piaţa Unirii, în pofida găinaţului care-i albeşte an de an. Îmi place chiar şi mirosul de gunoi şi de descompunere, venit dinspre maşinile murdare ale Salubris-ului, miros care face trecutul mai viu decât monumentele boite ale oraşului; tot de aceea îmi place până la uitare de sine cum iarba perfidă năpădeşte în amurg prin crăpăturile soclului Voievozilor, iar la doi paşi Fundaţia se stinge în bâzâitul amăgitor al automobilelor. Îmi place cerul solemn al oraşului, lărgindu-se auriu deasupra celor şapte coline ale oraşului, dar şi cerul tulbure şi umil ca din pânză de sac. Iubesc zidurile Goliei ca învelite în pânză veche şi când greutatea lor se răsfrânge în lipsa de greutate a Turnului, stăruind peste oraş.

Îmi place nobleţea lui "mata" şi "matale", la care ieşenii ţin încă, semnul acesta al nobleţei, care aduce cu sine bunăvoinţă şi simplifică orice cuvânt aprig trântit cu uşurinţă, căci ieşenii sunt ai naibii de pricepuţi şi la acestea. Îmi place că la Iaşi oamenii rămân, poartă nume, care e musai să fie cunoscut. Lăpuşneanu n-a pierit după voia turcilor, nici Barnovski-vodă, nici măreţul Ştefan. Dosoftei continuă să scoată predoslovii la bucoavne, iar Elena Doamna suferă la nesfârşit pentru infidelităţile soţului. Doar pe Zelea Codreanu, ucigaşul prefectului Manciu, îl uităm mereu.

Am umblat o noapte lungă, bătută de ploi, pe străzile Iaşilor şi am ascultat zoaiele oraşului gâlgâind agonic în burlane. Am simţit amărăciunea dulce a bătrânelor zidiri şi am priceput că Dumnezeu ne mântuieşte şi nu ne împuţinează adevărurile. Şi am înţeles atunci vechile rostiri: că degeaba ai pâine, dacă n-ai dinţi şi că întotdeauna muştele se aşază pe caii mai slabi. Iar răgazul, tihna şi cheful lenevit sunt stări aristocratice şi, cum îmi spunea un prieten, ieşean o vreme prin adopţie, "dacă vei da ocol, vei ajunge mai curând; de vei merge de-a dreptul, vei zăbovi mai mult". Dar gata cu porojăniile astea de internat la Socola, că se mai zice: "Două muieri ş-o gâscă fac Târgu Cucului". Să nu ne întindem mai mult decât ne ţine oghealul, să nu o luăm prea înainte, că ni se văd pantalonii rupţi în fund.

Radu Părpăuţă este scriitor, traducător şi publicist