Povestea unui tablou. Despre singurătate

Ştia că totul se va sfârşi în curând. Le-a spus mesenilor să nu se poticnească, să nu-şi piardă speranţa şi l-a întrebat pe unul dintre ei dacă îl va urma până la capăt. Apoi, îşi luă rămas bun şi se îndreptă spre o grădină plină cu măslini, în care obişnuia să se retragă, pentru a se ruga în tihnă. Era trist, deznădăjduit, iar resemnarea îl luase în stăpânire. Deşi îl însoţeau trei ucenici, simţi pentru prima oară în viaţă o singurătate sfâşietoare, pe care Saramago avea o denumească inefabila solitudine în faţa morţii. Începuse să sufere cumplit şi aştepta un miracol pe care el însuşi nu putea să-l facă, deşi, în timp, mersese pe apă, înmulţise vinul, oprise furtuna, tămăduise ologi, surzi, orbi, muţi şi, mai ales, îi reînviase pe Lazăr şi pe fiica lui Iair. Cu ochii stinşi, se uita spre cer, aşteptând supremul act de clemenţă. Însă, de acolo, îl privea doar luna, melancolică şi frumoasă ca o nocturnă de Chopin. Ajuns printre măslini, îi îndemnă pe însoţitori să-i vegheze rugăciunile şi să nu cadă în ispită. Se ruga cu râvnă, iar broboane de sudoare sângerii îi năpădeau trupul fragil ca floarea de mac. (Oricât ar fi de straniu, un asemenea fenomen – hematidroza – există, fiind observat în cazul unor condamnaţi la moarte, înainte de execuţie, constituind semnul unei tensiuni fizice şi, mai ales, psihice ieşite din comun.) Cu ultima pâlpâire de speranţă, îşi rugă tatăl să îndepărteze „paharul acesta”, însă glasul nu i-a fost ascultat. În mod fatal, se vedea nevoit să-l bea până la fund, aşa cum îi era scris încă de la facerea lumii. Petru, Ioan şi Iacov, cei mai apropiaţi dintre semeni, dormeau neîntorşi în somnul ignoranţei şi al indiferenţei, aidoma Juliei din 1984, un somn al celor nepătrunşi de frământări metafizice. Doar un înger îi străjuia ultimele zbateri în lumea pământeană. Soarta îi fusese definitiv pecetluită, iar o „întristare de moarte” (Matei 26:38) îi cuprinsese sufletul. Imediat aveau să vină vânzătorul şi câţiva haidamaci, care îl vor plimba fără rost prin târg, în cea mai tristă noapte din istoria umanităţii, cea a tăgăduirii, ducându-l în cele din urmă la Pilat, guvernatorul roman – insensibil, cinic şi „pragmatic” -, trimis de împărat pentru a-i obliga pe iudei să-şi plătească dările lumeşti cuvenite cezarului. În rest, un spectacol jalnic cu farisei, iude sau iscarioteni, care te vând pe câţiva arginţi, irozi seduşi de dansuri lascive, cu ane şi caiafe indiferente şi incapabile să înţeleagă ce se întâmplă cu adevărat şi, bineînţeles, „poporul”, care a jucat farsa amară a alegerii pretins democratice, preferând un tâlhar izbăvitorului lumii şi aruncând pentru vecie stigmatul asupra aşa-zisei superiorităţi a numărului.

Urmează răstignirea şi infernul ducerii propriei cruci pe drumul Calvarului, scenă pe care Bosch a pictat-o cum nu se poate mai inspirat: o mulţime de chipuri ascuţite şi desfigurate de ură, cinism, răutate şi indiferenţă însoţeşte un crucificat, căruia toţi membrii alaiului îi întorc spatele. Doar Rafael avea să fie ceva mai blând cu natura umană, inserând în propriul tablou, Via Dolorosa, aşa cum susţine de fapt una dintre Evanghelii, figura unui străin, Simon, care trecea întâmplător prin zonă şi căruia i s-a făcut milă de răstignit, uşurându-i cât de cât povara propriei cruci. Ajuns pe Golgota, nazarineanul agoniza. În Homo ludens, Huizinga dedică o atenţie specială acestui cuvânt, care, în limbajul curent, înseamnă a suferi cumplit, a fi pe punctul de a se stinge, dar pe care vechii greci îl foloseau cu referire la jocuri, concursuri, la dispută, întrecere. Pe Dealul Căpăţânii, galileeanul se afla în competiţie cu moartea, lupta cu ea. Dintre cunoscuţi, se aflau acolo doar trei femei, una dintre ele fiind chiar mama lui, cu care acesta avusese o relaţie destul de rece de-a lungul timpului. Nu era prezent niciunul dintre cei pe care îi alesese să răspândească Adevărul, Noul Adevăr. Doar Maestrul şi Margareta îl plasează acolo pe Matei, fostul zaraf, însă fără nicio justificare „logică”, ceea ce arată, o dată în plus, că încurcate sunt căile domnului… Bulgakov! Trupul i se scurgea în pământ printr-un şiroi de sânge, iar sufletul stătea să se înălţe la Cer, fiind reţinut doar de cele câteva piroane. Părăsit de lume şi de cei apropiaţi, suferea teribil în tăcere, o suferinţă pe care nu i-ai dori-o nici măcar lui Satan, după cum spune Sfântul Francisc de Asissi, într-o carte de-a lui Kazantzakis. I se făcuse o sete cruntă. Îşi trăia ultimele clipele ale vieţii, ceea ce mai rămăsese din ea, nişte zdrenţe, nişte firimituri de viaţă. Longinus, un soldat roman, avea să-i curme calvarul, înfingându-i lancea în coaste şi deschizându-i o tăietură, pe care, mai târziu, Sfântul Toma avea să o cerceteze cu scrupulozitate şi cu scepticismul său prost plasat, pentru a fi sigur de cele auzite, nu văzute, aşa cum arată o pânză de-a lui Caravaggio. Îşi dăduse duhul imediat, nu înainte de a ierta lumea şi, mai ales, de a-l ierta pe Chefa, adică, Petru, pentru că, spune Sfântul Toma d'Aquino, toate păcatele se iartă prin iubire. Văzduhul mirosea a sfârşit de lume, a semne şi a cruci (N. Stănescu). Brusc, totul era acoperit de o beznă deasă, iar cerul se prăbuşi peste pământ. Ploua. Materia plângea bacovian. Era „ploaia torenţială a mânturii”, după cum o numeşte Sfântul Augustin, cea spălătoare de păcate. După furtună, o tăcere pe care Unamuno o cataloga aproape mistică se aşternu peste toate cele, din care emanau, acum, miresme de mir şi tămâie. Vechea lume murise, iar alta, reînnoită, a speranţei, îi luase locul. Lumea înviase. După cum ar spune poetul, acolo unde mirosise a mucegai, miroase acum a rai.

Singurătatea i-a preocupat pe foarte mulţi pe literaţi şi artişti. Rilke, spre exemplu, o surprinde cel puţin în două poezii minunate, Sábato, într-o carte tulburătoare, mai precis, Tunelul. Iar exemplele literare pot continua. Însă nimeni n-o „descrie” mai bine decât Velázquez. Dacă nu te simţi singur, dar vrei să vezi ce înseamnă singurătatea, trebuie să vizitezi neapărat Museo del Prado din Madrid, unde se află expus tabloul intitulat Cristul Crucificat. Primul contact cu el, mai ales dacă nu-i nimeni altcineva în salonul în care se află această pictură, aşa cum s-a întâmplat autorului acestor rânduri, poate constitui o experienţă aproape ieşită din comun. Nu-i de mirare că Unamuno i-a dedicat un poem, cu acelaşi titlu. Mulţi pictori au zugrăvit momentul în care Isus „Săvârşi-tu-s-a!”. A făcut-o Dalí, printre alţii, însă nimeni n-a surprins mai bine singurătatea iremediabilă în care el s-a stins. În momentul morţii, cel menit să mântuiască lumea prin propria-i moarte, cel despre care Nietzsche spunea că a fost trimis de Dumnezeu ca să rupă istoria în două, se petrecea din lume, din această lume, complet singur. Părăsit de cei care-l primeau triumfător în Ierusalim, cu numai câteva zile înainte, ocolit de foştii camarazi, cu care străbătuse, prin praful fierbinte, drumurile Palestinei, dar care au realizat că nu mai era politically correct să-şi apere învăţătorul, punându-şi viaţa în primejdie, Isus fusese obligat să suporte departe de ceilalţi grozăviile şi batjocura la care a fost supus de o lume ce nu l-a înţeles. El n-a ales singurătatea printr-o înţelegere voluntară încheiată cu destinul, aşa cum a făcut-o Aureliano Buendía, eroul lui García Márquez, din Cienaños de soledad; a fost obligat s-o facă fiind părăsit de oameni, în primul rând de Petru, pământeanul pe care îl iubea cel mai mult, atât de mult încât îi promisese cheile împărăţiei cerurilor, adică, nemurirea sau viaţa veşnică. Dacă Aureliano şi-a dus restul vieţii într-o detaşare voită de lume, cu un soi de seninătate tâmpă, Isus a fost nevoit să se rupă de ea din cauza indiferenţei, laşităţii şi ignoranţei semenilor.

Însă poate că această poveste tristă spune ceva adevărat despre însăşi condiţia omului. Fiecăruia dintre noi i s-a întâmplat măcar odată în viaţă să se simtă „copac pribeag uitat în câmpie” (Arghezi), în bătaia nemiloasă a unui crivăţ tăios şi glacial, care riscă să te smulgă din rădăcini, victimă a păcatului indiferenţei, venită în special din partea celor pe care îi preţuim şi iubim cel mai mult. Se prea poate ca singurătatea iremediabilă să fie destinul ultim al fiinţei umane, ca ea să trăiască într-un tunel, care, doar printr-un accident fericit s-ar putea suprapune temporar cu alte tuneluri, unde îşi duc viaţa alţi singuratici fără de scăpare. Se prea poate ca E. Brumaru să fi avut dreptate atunci când spunea că cireşele amare trebuie mâncate, cu tot cu sâmburi, atunci când suntem singuri. În orice caz, în singurătate ne rumegăm tristeţile, neîmplinirile, visurile putrezite, fericirile râvnite, dar neîntâmplate. E de domeniul evidenţei că bucuriile sunt mai uşor de sindicalizat, de împărţit cu alţii, spre deosebire de tristeţile, nerealizările noastre. Poate că, în ultimă instanţă, Saramago avea dreptate. La trecerea dintre lumi, sufletul nostru ajunge singur în faţa judecătorului suprem, condus doar de îngerul nostru păzitor, pe care, ne roagă Borges, n-ar trebui să-l necinstim.

Gabriel Mursa este profesor de Economie şi Istoria gândirii economice la Facultatea de Economie şi Administrarea Afacerilor din cadrul Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi şi preşedintele Institutului Hayek România