Proiectul unei revanşe

Începe să devină periculos să te aventurezi pe un teren ce a intrat în stăpânirea noilor ideologii. Am văzut asta în unele reacţii la recenta acordare a premiului Nobel pentru literatură, dar nu e câtuşi de puţin un exemplu izolat. Orice formă de rezistenţă în faţa triadei magice rasă, clasă, gen şi a sacrosantului principiu al intersecţionalităţii te clasează instantaneu printre „conservatori” şi „reacţionari”. Nu îi voi plictisi aici pe eventualii cititori cu explicaţii care să lumineze aceste concepte „revoluţionare”. Frapantă e însă agresivitatea şi obstinarea dogmatică a celor care vor să construiască o lume nouă care ar trebui să fie, zic ei, un model de toleranţă. „Nu ne e frică de ruine, declară un lider ecologist din Franţa, noi cei care purtăm în inimi o lume nouă.” Distrugerea lumii vechi era propovăduită şi de italianul Marinetti, teoreticianul futurismului, curent de avangardă care s-a acomodat fără probleme cu fascismul mussolinian. Planuri identice au avut şi conducătorii comunişti, Lenin, Stalin, Mao etc., etc., cu rezultatele pe care le cunoaştem.

Să nu ne îndepărtăm însă de subiect. Se mai poate vorbi detaşat şi, eventual, cu umor despre subiecte care au fost pur şi simplu confiscate de noua ideologie? Încă se mai poate, dar greu şi asumându-ţi riscuri. Am citit o delicioasă recenzie la o carte intitulată Manifest pentru un vin incluziv, carte semnată de feminista Sandrine Goeyvarts. După ce o altă Sandrine, deputată şi militantă de frunte, Sandrine Rousseau, decretase că practica grătarului (cârnăciori, fleici, mititei etc,) este o practică eminamente masculină şi sexistă, iată că, după Sandrine Goeyvarts, „lumea vinului este preponderent sexistă, clasistă, rasistă, LGBTfobă şi validistă”. O rapidă explicaţie de text: „clasistă” adică ţinând de un privilegiu de clasă, „validistă” adică răspunzând prejudecăţii că oamenii trebuie să răspundă unor criterii de integritate fizică şi psihică, ceea ce este profund discriminatoriu. Faptul că, în cronicile lor, oenologii vobesc de „senzualitatea” unui vin ar arăta, o dată în plus, cât de adânc înrădăcinate sunt clişeele sexiste.

Există o parte amuzantă, dar mai importante şi mai grave sunt lucrurile serioase, pe care le semnalează, într-un excepţional articol din Le Figaro (numărul din 6 octombrie) Bérénice Levet, articol intitulat La cinci ani de la #MeToo, neofeminismul între farsă şi Teroare. De formaţie filosofică, eseista a abordat, în câteva cărţi cu larg ecou, teme de actualitate şi socotite a fi „dificile”. După cum ştim, campania #MeToo a pornit de la afacerea Weinstein, a avut drept corespondent în Franţa campania #Dă-l în gât pe porcul tău şi a pretins că a îngăduit ca femeile să se facă auzite. În realitate, spune Bérénice Levet, campania a condus la afirmarea unui feminism identitar, revendicativ, separatist. Apărarea femeilor nu era decât un alibi: campania se încadra în cruciada împotriva Occidentului şi a reprezentantului său prin excelenţă: bărbatul alb heterosexual. Sandrine Rousseau a declarat că se mândreşte că şi-a „deconstruit” soţul: scopul final este însă deconstruirea societăţilor occidentale. De aici, subliniază Levet, frecvenţa şi insistenţa cu care revin formulele „masculinitate toxică”, „dominare masculină”, „patriarhat”. Noua ideologie reduce lumea la imaginea bărbatului alb, hetero, având drept unică pasiune aservirea a tot ce nu corespunde imaginii sale, de la femei până la natură şi animale, trecând prin minorităţi (etnice, religioase şi sexuale).

Avem a face cu un nou totalitarism, iar unul din semnele care nu înşală este ştergerea frontierelor dintre viaţa publică şi viaţa privată. Tot ce ţine de privat este supravegheat şi supus controlului. Prezumţia de nevinovăţie nu mai contează, orice bărbat este un violator potenţial. Sunt condamnate „comportamentele de natură să distrugă sănătatea mentală a femeilor”, ca şi cum bărbaţii n-ar fi putea fi şi ei victimele unor astfel de comportamente. Propriu regimurilor totalitare este şi faptul că orice discurs disident este condamnat şi anulat prin aplicarea unor etichete înjositoare. Neofeminismul declanşează, în definitiv, un război al sexelor şi vizează instaurarea unei noi ordini, care va consacra revanşa femeilor asupra bărbaţilor.

Am preferat să-i dau cuvântul lui Bérénice Levet tocmai pentru a nu promova un punct de vedere – horribile dictu! – masculin. Ar mai fi multe de spus. Inclusiv că recenta laureată a Nobelului (doar de la ea am pornit) a afirmat acum câţiva ani că purtând vălul islamic femeile îşi afirmă libertatea şi independenţa. Şi când te gândeşti că doamna laureată e considerată un reper al feminismului…

Alexandru Călinescu este profesor emerit la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi, critic literar şi scriitor