Şedinţa de partid din 11 martie

Acum treizeci şi cinci de ani, în ziua de 11 martie, Biroul Politic al partidului comunist sovietic îl alegea în funcţia de secretar general pe Mihail Gorbaciov, principalul favorit pentru cea mai înaltă funcţie politică din URSS. Validat ulterior şi de Comitetul Central – o simplă formalitate – şi instalat în biroul numărul unu de la Kremlin, Gorbaciov avea să-şi facă debutul public în noua funcţie la 14 martie, la funeraliile predecesorului său. Succesiunea avea propriul ritual, iar cetăţenii erau deja obişnuiţi cu derularea manifestărilor, după trei decese petrecute în mai puţin de trei ani: Leonid Brejnev (noiembrie 1982), Iuri Andropov (februarie 1984) şi, în fine, Konstantin Cernenko (martie 1985).

Andropov, un personaj ataşat ideii de întărire a socialismului printr-o combinaţie de reforme economice, campanii anticorupţie şi represiune politică, îl promovase în ierarhia de partid pe Gorbaciov şi, din informaţiile existente, l-ar fi preferat ca succesor. Ar fi fost, în opinia multor observatori ai politicii sovietice, un salt generaţional curajos şi necesar (Andropov se născuse în 1914, Gorbaciov în 1931). Pe măsură ce starea de sănătate a lui Andropov se înrăutăţeşte, în 1983, curentul de opinie pro-Gorbaciov se face tot mai puternic simţit, inclusiv graţie lui Grigori Romanov (născut în 1923), un alt protejat al lui Andropov care, mai târziu, va nutri el însuşi aspiraţii de mărire.

Elitele partidului ezită, totuşi, să dea Uniunea pe mâna unui tânăr insuficient testat şi preferă să câştige timp prin alegerea lui Konstantin Cernenko, născut în 1911 – aşadar, cu trei ani mai vârstnic decât defunctul lider – şi, în mod evident, foarte bolnav. Cernenko fusese numărul doi la Kremlin şi, deşi nu împărtăşea zelul reformator al lui Andropov, avusese largi competenţe politice, deci selectarea lui n-ar fi trebuit să producă bulversări majore. Însă, aşa cum unii lideri ai partidului se temeau, iar alţii poate că sperau, Cernenko nu poate să-şi îndeplinească atribuţiile, astfel că un rol special revine adjunctului său direct, persoanei chemate să-l suplinească în numeroase şi diverse situaţii. Această persoană este Mihail Gorbaciov, cel mai influent dintre secretarii Comitetului Central.

Nimeni şi nimic nu-i va putea bloca ascensiunea, pentru că vechea gardă este demoralizată, divizată şi, în plus, nu vede variante mai bune. Grigori Romanov, devenit între timp un pretendent la funcţia de secretar general, nu avea statura politică şi intelectuală care să-l avantajeze în faţa contracandidatului său, nu demonstrase o viziune şi o energie care să ducă URSS înspre noul secol. Viktor Grishin, longevivul şef al organizaţiei de partid din Moscova şi un vechi aliat al lui Cernenko, ar fi reprezentat o revenire explicită la stagnarea din epoca brejnevistă. Nici unul, nici celălalt nu îndrăznesc să intre în cursă.

În martie 1985, conducătorii partidului sunt convinşi că este nevoie de un continuator al liniei lui Andropov şi îl votează, în unanimitate, pe unicul candidat: Mihail Gorbaciov. Intrat în biroul politic al PCUS în 1980 şi reales în 1981 pentru un mandat de cinci ani, Gorbaciov reuşeşte un veritabil tur de forţă. Calităţile sale de aparatcik se manifestă, însă, şi după preluarea funcţiei: Grigori Romanov este înlăturat din acest for după câteva luni, iar Viktor Grishin îşi pierde toate funcţiile în mai puţin de un an. Andrei Gromîko, legendarul şef al politicii externe sovietice – şi cel care l-a propus pe Gorbaciov, în şedinţa din 11 martie 1985 – este trecut în poziţia simbolică de preşedinte al Prezidiului Sovietului Suprem (echivalentă celei de şef al statului, dar lipsită de pârghii politice sau executive). Şi lista poate continua, viteza cu care au fost înlăturate personalităţile incomode fiind egalată doar de cea a ascensiunii propriilor partizani.

Dezvoltarea şi, în cele din urmă, eşecul marelui proiect reformator lansat de Mihail Gorbaciov în anul următor (1986), pe fondul intuiţiei că URSS nu putea fi salvată printr-o simplă reactualizare a liniei lui Iuri Andropov, au evidenţiat lupta secretarului general cu aşa-numiţii "conservatori" precum Igor Ligaciov şi, tot mai mult, cu cei care-l acuzau că nu merge suficient de departe, între care s-a distins Boris Elţîn. Cel de-al douăzeci şi şaselea Birou Politic al Partidului Comunist din Uniunea Sovietică, în primul rând prin opţiunea decisivă din 11 martie 1985, este mediul în care iau naştere şi se consolidează viitoarele falii, cu consecinţe dramatice pentru URSS, pentru imperiul său extern şi pentru întreaga lume.

Publicitate și alte recomandări video