Singuri, precum Iisus pe cruce

Imaginea Papei Francisc stând singur în faţa microfoanelor din Catedrala San Pietro din Vatican în timpul în care îşi trimite în lume, Urbi et Orbi, enciclica din Duminica Paştelui va rămâne multă vreme în memoria celor care i-au fost contemporani. E o rană a prezentului, o suferinţă neaşteptată şi o pildă despre nebunia tehnicii şi a modernităţii. E o siglă, emoţionantă şi tristă, despre destinul nostru în era post-industrială, despre duşul rece al realului în lumea consumismului patologic. E un memento al reflecţiei acide a marilor nihilişti, de la Nietzsche la Vattimo, care au vorbit despre întunericul raţiunii şi despre gândirea „slabă”, din ce în ce mai superficială, hrănită cu furajele tembelizante ale televiziunii comerciale şi ale presei tabloide menite să-i imbecilizeze şi pe cei oarecum instruiţi, nu numai pe bieţii nevinovaţi, lejer alfabetizaţii care ne-au surclasat şi care au devenit o ameninţătoare majoritate. Molima ne-a obligat să ne sechestrăm în case şi să ne privim în oglindă singurătatea.

E fatal pentru noi, în Săptămâna Patimilor din calendarul ortodox, să ne oprim un pic din goana dementă a traiului de azi pe mâine şi să reflectăm puţin, credincioşi sau nu, la încercările vieţii pe care trebuie să le suportăm, cu curaj şi stoicism, dacă vrem ca trăirea noastră să se ridice peste nivelul patrupedelor carnivore sau doar rumegătoare. Iar pentru acest efort dureros s-ar părea că cei credincioşi sunt mai bine pregătiţi: ancora sufletească, încrederea neştirbită şi parcursul regulator şi liniştitor al ritualului fac din orice creştin un om mai sigur în faţa furtunii, în măsura în care taina euharistiei (prescura şi vinul la Sfânta Împărtăşanie sunt chiar trupul Mântuitorului!) este asumată onest, existenţial şi nu doar mimată monden. Chiar şi pentru aceşti semeni ai noştri plecaţi pe calea desăvârşirii singurătatea de azi nu poate fi decât o povară, căci iubirea şi trăirea creştină este una prin excelenţă comunitară. Agapé-ul asta semnifică şi doar cei care aleg călugăria ca misiune în viaţă asumă un scenariu al recluziunii şi al rugăciunii care pleacă eminamente de la experienţa individuală, care înseamnă suferinţă şi ascetism, cu tuşe cât se poate de dureros-fizice, pentru a se ostoi abia la final în obşte, ca iubire de Dumnezeu împărtăşită în comun. Noi însă, oamenii obişnuiţi, credincioşi sau nu, nu vrem şi nu ştim să ne întoarcem spre sine pentru a ne sonda şi hrăni din efervescenţa sufletului nostru. Noi suntem doar singuri şi trişti astăzi, incapabili să ne ascundem un timp prea îndelungat în vizuină.

În 1529, principii germani trimiteau Împăratului o „Protestatio” împotriva persecuţiilor la care erau supuşi adepţii lui Martin Luther, cei care voiau o reformă a Bisericii Romano-Catolice. De atunci, protestantismul a devenit „a treia cale” în creştinism, alături de catolicism şi ortodoxie, care uneşte o serie de confesiuni cu biserici proprii unite însă prin reacţia comună faţă de puterea Vaticanului şi cu o abordare mai individualistă a relaţiei omului cu divinitatea, din perspectiva faptului că actul de credinţă trebuie să fie asumat doar la maturitate în deplină conştiinţă a credinţei. „Vreau să-l privesc pe Dumnezeu în ochi” îmi spunea un pastor dintr-o biserică protestantă din Danemarca în timp ce eu mă uitam la un personaj sculptat în lemn aflat la aceeaşi înălţime cu mine, într-un fel de grajd aseptic văruit cu alb. Protestantismul a fost flamura sub care s-au adunat cei care au vrut, orgolioşi, să vorbească singuri cu Dumnezeu şi de aici a pornit cultul individualismului capitalist bazat pe proslăvirea muncii şi a acumulării responsabile. Al credinţei ca poliţă de asigurare, pe care orice negustor harnic şi înţelept o plăteşte în avans, pentru orice eventualitate. Pentru multă lume însă, asta înseamnă civilizaţie, iar sectanţii ateişti, propovăduitorii neobosiţi ai „educaţiei materialist-ştiinţifice”, se regăsesc vioi în furor-ul anticlerical şi antibisericesc al protestanţilor, deşi marxiştilor adevăraţi nu le-a plăcut niciodată munca, temă dragă acestora din urmă. Capitalismul, am mai scris asta, a dus la paroxism proslăvirea individului şi a subiectivităţii, făcând din goana neobosită după profit (care valorizează concurenţa, deci violenţă simbolică şi acumularea, deci egoism şi meschinărie) o mantră a Lumii Noi, iar alegerea acestui sistem, neîndoielnic mai bun decât cel totalitar al nazismului roşu sau brun, vine şi cu nota de plată specifică. Între altele, că ne îndeamnă la singurătate în mulţime, la individualism în societate şi la egoism în comunitate. Ne îndeamnă, nu ne obligă.

Oamenii cu viaţă spirituală sau intelectuală bogată nu sunt, de fapt, niciodată singuri. Ei au Cartea sau doar cărţi la îndemână şi recluziunea voluntară sau nedreaptă nu li se pare neapărat un chin (deţinut politic fiind, Constantin Noica a rezistat torturilor fizice – ieşind din închisoare fără niciun dinte -, dar a cedat când i s-a dat voie să citească şi să scrie!). Pentru că lectura, meditaţia, arta te pot ajuta să evadezi dintr-un cotidian apăsător funcţionând ca un ascensor spre alte lumi. E o formă nevinovată de a ne muia degetul în oceanul transcendenţei.

Îmi place, din când în când, să revăd în timpul sărbătorilor pascale un film controversat care-mi dă, de fiecare dată, de gândit. Plecând de la o capodoperă a lui Nikos Kazantzakis (care i-a atras, în 1955, excluderea din Biserica Ortodoxă a Greciei!), Martin Scorsese rescrie şi regizează, în 1988, un film fabulos şi, într-un fel, scandalos numit „Tha Last Temptation of  Christ” pe care eu l-am văzut mult mai târziu, atras iniţial de amuţitoarea coloană sonoră compusă de Peter Gabriel şi de rolul insolit jucat de David Bowie (Pilat din Pont). Filmul însă reprezintă cu mult mai mult decât o ghiduşie mondenă cu scandal şi sex constituind, pentru oamenii inteligenţi, o capodoperă prin realizare şi scenariu. E despre umanitatea lui Hristos şi despre perfida ispitire a Necuratului de a ieşi din itinerariul iniţial al îndumnezeirii şi de a-şi găsi liniştea şi iubirea omenească, alături de Maria Magdalena, la el, în Nazaret. Această tentaţie paradisiacă (în sensul subtil al răsturnării imaginii mundane despre Rai a credincioşilor) îi apare celui crucificat, înainte de expiere, ca o parşivă replică în oglindă la efortul omenesc de „Imitatio Christi”. Ce-ar fi să faci altfel decât te-a programat Cel-De-Sus (care, fiind omniscient, oricum ştia dinainte deznodământul făcându-ne să ne întrebăm la ce a mai folosit atunci cruzimea şi tortura) răsturnând astfel planul gata făcut al celui „care te-a părăsit”? Căci, la urma urmei, ce îţi vine în gând la vreme de restrişte, în singurătate? Eli, Eli, lama sabachtani?

Florin Cîntic este istoric, director al Arhivelor Naţionale, Filiala Iaşi şi scriitor

Publicitate și alte recomandări video