Statul acordă compensaţii urmaşilor victimelor din lagărele sovietice, dar funcţionarii AJPIS se opun

Spre sfârşitul celui de-al doilea război mondial, autorităţile sovietice au dispus deportarea în URSS a etnicilor germani din ţările "eliberate", pentru a munci la refacerea obiectivelor distruse de trupele Axei. Printre deportaţii din România s-a numărat şi Zitta K., din comuna suceveană Stulpicani. La începutul lunii februarie 1945, aceasta a fost trimisă într-un lagăr de etnici germani constituit pe teritoriul URSS. Femeia nici măcar nu era nemţoaică, ci poloneză, deci nu ar fi trebuit deportată nici după regulile impuse de sovietici. Cu toate acestea, demersurile repetate ale soţului său, de eliberare din lagăr, au eşuat. Zitta K. avea să se întoarcă la Stulpicani abia în pragul Crăciunului din 1949. Femeia avea să decedeze în 1993.

Imediat după Revoluţie, decretul-lege 118/1990 a reprezentat una dintre primele reglementări menite să acorde compensaţii celor care au suferit în timpul regimului comunist. În noiembrie 2020, o modificare legislativă a permis şi copiilor minori la data la care unul sau ambii părinţi au fost supuşi persecuţiilor să beneficieze de o indemnizaţie lunară de 500 de lei. Ca urmare, în aprilie 2021, fiul Zittei K. a depus cererea necesară la AJPIS. Decizia agenţiei a fost însă de respingere a solicitării, motiv pentru care fiul femeii s-a adresat instanţei.

În faţa magistraţilor Tribunalului, reprezentanţii AJPIS au afirmat că bărbatul nu depusese acte doveditoare ale faptului că mama sa fusese deportată. În plus, aceştia au apreciat că "voinţa legiuitorului a fost aceea de a reglementa exclusiv consecinţele măsurilor represive dispuse de Statul Român şi autorităţile sale, iar nu de a repara şi consecinţele nefaste cauzate de abuzurile armatei sovietice, pe măsura înaintării sale spre frontul de vest ori luate de fosta putere sovietică faţă de foştii aliaţi ai Germaniei".

Din punctul de vedere al AJPIS, nu reprezentau dovezi ale deportării un răspuns oficial din octombrie 1945 al Comisiunii Române de Armistiţiu comunicat soţului Zittei K. prin care i se spunea că femeia nu poate fi eliberată întrucât "este mobilizată pentru muncă în URSS". Nu reprezenta o dovadă nicio adeverinţă emisă de postul de jandarmi din Stulpicani în care se menţiona că "K. Zitta a fost ridicată şi dusă în lagăr".

Astfel de documente, ca şi altele depuse la dosar i-au convins pe judecători că Zitta K. fusese deportată în URSS, deci fiul ei avea dreptul la indemnizaţia prevăzută de lege. De altfel, decretul-lege 118 îi menţiona în mod expres printre beneficiarii indemnizaţiei pe cei care au fost deportaţi în străinătate după 23 august 1944, fără să precizeze că ar fi vorba doar de cei ridicaţi şi urcaţi în trenuri de autorităţile române. Ca urmare, decizia AJPIS a fost anulată de magistraţi, aceştia obligând instituţia la emiterea unei noi decizii, favorabile.