Caută 
1 MIN
Acum au apărut computerele, computerele şi iar computerele. Copiii joacă şi fotbal – câteodată, rar, departe pe şes, fiindcă pe aici casele s-au îndesit şi nu mai este loc pentru toloacă. Pe drum nu-i lasă părinţii – e periculos cu atâtea maşini. Oricum, noua generaţie nu prea are timp de jocuri pe stradă, ocupată fiind cu computerlandii globale şi imperii televistice. Pe atunci era hăt loc şi vreme pentru fotbal, pentru cucuri, pentru mingea-n nouă pietre, untul, oină, de-a baba oarba şi pentru atâtea “alte jocuri şi jucării pline de hazul şi farmecul copilăresc“.
Ba era timp şi pentru mers la furat (eram al dracului de incorecţi politici) cireşe, zarzăre, corcoduşe acrişoare, pere sântilieşti, mere ţigănci (na! şi astea incorecte politic!) şi câte şi mai câte gorgoaze. Iar moş Ungureanu cred că ne probozeşte şi-n mormânt pentru câte necazuri îi făceam toamna la vie, când mergeam după şterpelit ceasla, ottonel şi poamă afuzalie.
Iar primăvara, cum dădea o leacă căldura, nu ne găseai decât pe dealuri după floricele: ghiocei, viorele, brebenei de toate culorile, toporaşi, floarea Paştelui, talpa-gâştei, moşnegeii mov cu firişore albe pe clopoţelul gârbovit, mierea ursului, lăcrămioare şi câte şi mai câte. Până ce toate se terminau în buza verii cu ciuboţica cucului, când interesul pentru floricele ne dispărea. Dar erau apoi urechiuşele, toamna coarnele, multele ciuperci, bureţii, ba chiar şi urâcioasa beşină a porcului, pe care o călcam în picioare ca să ne distrăm de mirosul puţicios. Acum nu mai culeg copiii floricele de pe dealuri, rămân uscate pe colnice. Nici măcar beşina porcului n-o mai calcă în picioare, fiindcă are, vezi Doamne, microbi. S-au înmulţit ticăloşii ăştia de microbi ceva de speriat!
S-au înmulţit şi vilele pe stada Văzduhului, şi crâşmele-magazin. Înainte nu era nici una, acum avem două. Prima, a lui Valerică, a apărut chiar în 90, încropită în fostul depozit de motorină al Gostat-ului. Băutorii fruntaşi se uşurau direct în şanţul din apropiere. Amestecul scursurilor de benzină cu micţiunile beţivăneşti creaseră un mediu propice pentru nişte brusturi terifianţi, hidoşi, corciţi cu stirigoaie degenerată, pe care nici coasa cea mai ascuţită nu-i putea culca la pământ.
Sigur, azi avem asfalt, avem tot confortul. S-a tras linie telefonică (tatăl meu făcuse cerere la primărie acu vreo 50 de ani), s-a tras gaz metan (a costat mult, am dat toţi banii de la bursa Soros pentru asta – sunt şi eu omul lui Soros, oameni buni), avem apă curentă, canalizare. Spun astea, ca să arăt că nu sunt un „nostalgic“ căpăţânos. Dacă aş fi să locuiesc într-un sat uitat de Dumnezeu, fără facilităţi, aş păţi ca cei din generaţia hippie. Mergeau să trăiască viaţa liberă pe malul Gangelui şi Brahmaputrei, dar după un timp simţeau că-i mănâncă pielea în lipsa băii şi aveau nevoie teribilă de water-closed. Aşa că se întorceau acasă în oraşele lor occidentale pline de smog şi de civilizaţie.
Şi nu mai avem muşte, nu mai avem praf. Însă eu, aflat la vârsta melancoliilor, regret blestematul acela de praf din copilărie… Venea câte-o ploaie cu soare, stropi mari răscoleau violent praful de pe uliţă, oamenii fugeau prin curţi cu hainele în cap şi adunau puii, câte-o mama îşi striga copiii uitaţi cu joaca la fântână, fiindcă, nebunii, se întreceau care bea mai multă apă din ciutură, rândunici cu aripi negre-albăstrii treceau în picaj razant şi tăcut de-a lungul drumului, urcând apoi brusc în văzduh.
Astăzi văd câteodată cum copacii de pe marginea străzii Văzduhului (ce a a mai rămas din ei) captează razele soarelui şi le aruncă pe parbrizul maşinii sub înfăţişarea unor licurici jucăuşi. Atunci, pentru o clipă, mi se pare că văd conturul clar, topit repede în semiîntuneric, al străzii mele care urcă în cer.
Radu Părpăuţă este scriitor, traducător şi publicist
VEDEȚI ȘI:
Publicitate și alte recomandări video
Îți recomandăm
