Sunt cel mai stresat din oraşul acesta

Citesc titlul ăsta lung pe hotnews: „INS confirmă scăderea nivelului de trai. Cheltuielile familiilor au urcat mai mult decât inflaţia. Ratele bancare şi asigurările, creştere de aproape 30%”. Citesc ştirea în diagonală, cum fac cu mai toate de la o vreme şi dau să trec peste. Cum zice şi titlul, e doar o confirmare a ceea ce ştim şi simţim deja de mult cu toţii. Dar un capăt de informaţie îmi rămâne agăţată de creier.

Zice la un moment dat autorul aşa: „Mediul de rezidenţă contează enorm în privinţa cheltuielilor totale. În mediul urban cheltuielile medii lunare pe o gospodărie au fost de 6778 lei, mai mari de 1,4 ori decât în mediul rural”. Aparent nici asta nu e ceva neaşteptat. Toată lumea ştie că viaţa la oraş e mai scumpă decât cea de la ţară, că la ţară te mai scoţi cu costurile cu ce mai ţii prin curte, prin grădină, prin livadă, pe câmp. Plus mai puţine cheltuieli cu „leisure-ul”, că nu prea ieşi la ţară la o terasă, la un spectacol, concert, teatru sau, doamne fereşte buzunarul, la vreun restaurant. Dar ştirea nu e că e mai scump urbanul decât ruralul, asta ştiam, ci că viaţa la oraş a devenit şi mai scumpă decât anul trecut, că a crescut şi mai mult diferenţa faţă de rural.

Poate n-aş fi scris despre asta dacă la scurt timp n-aş fi dat peste altă ştire care sună cam aşa: România e pe ultimul loc în Europa din punctul de vedere al echilibrului dintre viaţa personală şi viaţa profesională sau work-life balance, cum spun specialiştii. Care, spun aceştia, se referă la nivelul de prioritizare între activităţile personale şi cele profesionale din viaţa unei persoane şi la măsura în care activităţile legate de locul lor de muncă sunt prezente în mediul lor de acasă. Cu alte cuvinte, muncim efectiv sau suntem cu mintea la job şi când ar trebui să ne vedem de viaţa privată mai mult decât orice al popor european.

Cuplând în minte cele două ştiri aparent fără prea mare legătură, trag următoarea concluzie speculativă: orăşeanul român e cel mai stresat european în viaţă. Aş zice şi cel mai nefericit, că n-am văzut om stresat şi fericit în acelaşi timp. Fiind eu însumi un „orăşean român”, aş putea să confirm, deşi cumva eu am început de la o vreme să-mi gestionez altfel timpul, să nu-mi mai bat prea mult capul cu „costurile vieţii”, să nu mă mai stresez cu ele. Dar mă uit în jur şi văd oameni tot mai stresaţi (în timp ce scriu, aflu că iar n-a luat Cărtărescu Nobelul nici anul ăsta, încă un motiv de stres pentru unii).

Circul mult pe jos şi cu transportul în comun, am lăsat-o mai moale cu maşina, inclusiv din motive de costuri, şi pot să simt viaţa ieşenilor mult mai bine. Rar văd unul care să pară cât de cât relaxat, privirile semenilor îmi par mai degrabă încruntate sau suspicioase, parcă se aşteaptă oricând la o surpriză proastă. Atât cât îmi pot da seama dintr-o oră zilnică de mers pe jos de-a lungul unui bulevard intens circulat, a crescut nu doar viteza cu care circulă maşinile, când nu sunt blocate în trafic, dar se aud şi mai multe claxoane. Şi unde-i claxon e şi cel puţin o înjurătură. Pentru mine astea sunt semne de stres colectiv, de viaţă trăită prost.

Altfel spus, aerul a devenit mai apăsător în Iaşi, ieşenii îmi par mai nefericiţi de la an la an. Oraşul, deşi nu cred că e ceva specific Iaşului, e tot mai stresant. Pe lângă costurile vieţii care tot cresc, mă gândesc inclusiv la chiriile care au ajuns la un nivel absolut nesimţit, acuş batem şi Clujul, mai e şi sentimentul că te sufoci, că nu ţi-ajunge timpul să le faci pe toate ca să ţii pasul cu lumea din jur. Plus poluarea fără precedent. Nu ştiu pentru alţii ce reprezintă asta, pentru mine e semn că tot mai mulţi ieşeni vor începe să plece din oraş, să-şi caute liniştea prin alte părţi, lăsând loc celor atraşi de mirajul unei vieţi palpitante care-i va duce tot mai aproape de spitalul din Bucium.