Trei întâmplări cu Emil Brumaru

Trei întâmplări cu Emil Brumaru

1. Cum a debutat poeta Teodora Bogdan – Am lucrat o vreme împreună la o revistă, „Însemnări ieşene”, el ţinea poşta redacţiei, pe care o numea „Diligenţa poştală”. Mă bătea permanent la cap să îi aduc poeme de la studente (era precis, nu cerea de la studenţi). O vreme, am putut să îi alimentez aşa rubrica. Dar nu puteam să cer poezii la fiecare seminar. La un moment dat, Emil Iordache (alt om providenţial al tinereţelor noastre confuze) m-a îndemnat în stilul lui, jumătate ironic, jumătate serios: „Dar ce suntem noi, profesionişti sau ce? Pune mâna şi scrie-i 20 de poezii!” „Acum?”, am întrebat. „Acum!”, a răspuns. Am făcut-o. Le-am scris aşa cum ştiam că i-ar plăcea, cu un Robinson care, deşi are o iubită care se tot dezbracă pentru el ca să-l lege de prezent, duce dorul insulei lui, cu tot felul de îngeri echivoci, cu iubite care se abandonează poeţilor. Le-am semnat, orgolios, Teodora Bogdan, şi i le-am înmânat. După vreo două zile, zbârnâie telefonul. Unul verde, îl ţineam pe frigider. „Băi, cine e Teodora Bogdan asta? Scrie bine, îmi place.” I-am descris-o, s-a aprins. „Vreau să o cunosc!” Am avut inspiraţia să îi explic faptul că e plecată cu o bursă Erasmus în Franţa, că o să le fac cunoştinţă peste şase luni, când se întoarce. Când a ieşit revista, Emil Iordache a deschis-o la ultima pagină, unde era rubrica lui Brumaru. A citit, a făcut feţe-feţe, a început să râdă şi mi-a spus: „Să te văd cum ai să-i spui că tu eşti Teodora Bogdan!” Am luat revista, am citit şi eu. Textul lui Emil Brumaru se încheia cu fraza: „Sper să trăim un moment romantic pe o insulă.” Nu am avut sufletul să-i dezvălui atunci că eu sunt cea care îl sedusese. I-am mărturisit asta mult mai târziu, cred că am şi povestit întâmplarea într-un articol aniversar. Replica lui? „Asta e soarta mea: am mai pierdut o tipă mişto!” Degeaba am căutat să-l asigur că nu a pierdut-o, ci a câştigat-o…

1. Cum reacţionează un raket la poezia lui Brumaru – Tot pe atunci, poezia lui mi-a salvat măcar pielea, dacă nu mai mult. Sărbătoream la o terasă descinderea lui Radu Vancu în Iaşi. Cred că nu mă înşel dacă îmi amintesc că era şi Dan Sociu cu noi la masă, dar şi alţi amici care s-au topit prompt în toiul evenimentelor (treacă de la mine, nu le dau numele). Nu ştiu cum de nu mi-am ţinut gura când un individ solid, cu ceafa rasă, mi-a aruncat nu ştiu ce vorbă arogantă. Am eu păcatul ăsta, că răspund cu aroganţă la aroganţă. Riposta mea l-a iritat şi a venit să ne ceară socoteală. Ştim noi cine este el? După accent şi după alură, începeam să bănuim. Omul venise să culeagă taxa de protecţie. A fost nevoie de toată diplomaţia lui Radu ca să îl facă să ne asculte câteva minute. Eram tineri scriitori, luasem nu ştiu ce premiu. „Aaa, scriitori, cu poezii, de-astea…?” Da. Noroc că nu m-a deconspirat nimeni că aş fi critic literar, că mi-ar fi rămas scalpul pe acolo. Scurtez şi tai din dramatism: Radu a început să-l ia cu binişorul şi domnul interlop, probabil uimit, probabil amuzat, jucându-se poate cu noi ca pisica înainte să halească şoarecele, ne-a ascultat. Greşeala lui! „Poezii?” „Stai să vezi, nu poezii de-alea ca la şcoală.” Am ajuns cumva să îi recităm poezii, la cererea lui. Din cine? Fireşte: din Emil Brumaru şi din Ion Mureşan. „De dimineaţă pînă seara/ Visez la şoldul tău, Tamara!”; „Vai, săracii, vai, săracii alcoolici…”; „E ora când ciorapu-i mai întins,/ Mai leneş, mai ucis de jartieră…”; „Pentru cracii tăi de mirt/ de trei zile beau în birt/ numai spirt”. După fiecare text, figura lui se schimba, se destindea. Nu mai era feroce, devenea uimit. „Extraordinar!”, a răbufnit. „Nu ştiam că poezia poate fi aşa! Îmi place, mă interesează.” „Chiar se poate scrie aşa ceva? E despre femei, despre băutură… Extraordinar!!!” După câteva ore, am încheiat noaptea ca amici. Ne-a rugat insistent să trecem mereu pe acolo şi să invocăm numele lui dacă nu găsim masă liberă. Ne-am mai revăzut, mereu la insistenţele lui. Îmi amintesc şi cum îl chema, dar nu spun. Mă opresc aici cu întâmplarea. A povestit-o şi Radu Vancu într-un interviu pe care nu îl am acum la îndemână.

1. Emil Brumaru şi dovlecii – Într-o toamnă frumoasă, cu o lumină aparte, ne întorceam, cred, din Sibiu. Am oprit, într-un sat de pe lânga Târgu Secuiesc, atraşi de oferta unei vânzatoare de pe marginea şoselei: ne ispitea cu tot felul de dovleci. De toate culorile, de toate mărimile, cu forme stranii, contorsionate, imposibil de descris. Fireşte, toţi aceşti dovleci erau anonimi, fleţi şi suav răpitori, exact ca în poezia lui Emil Brumaru. Preţul – cam piperat. Eu unul am renunţat la achiziţie şi m-am răzbunat în anul următor, când mi-am umplut curtea cu tărtăcuţe şi bostani galbeni. De fapt, scopul meu era să-l urmăresc pe Emil Brumaru evaluând marfa; şi nu s-a dezminţit, dar nici nu s-a dat bătut. A cântărit în mâna zeci de dovleci, care de care mai ciudat. În tot timpul acesta, bombănea câte ceva, mofluz şi total nemultumit. Dar şi tandru, cumva… Vânzătoarea, aflată la poarta gospodăriei, era unguroaică. Nu prea vorbea româneşte; cunoştea sau voia să dea impresia că ar cunoaşte doar cifrele. Nu se putea negocia cu ea, orice i-ai fi spus, ea o ţinea langa: „35 de lei“. Pentru o tărtăcuţă simpatică, galeşă, cam cât palma. E drept, fistichie, cu pălărioară. Emil Brumaru tot evalua marfa şi o comenta: „Ia uite, bă, la ăsta, ce caraghios e… Cât e ăsta? Mult… Dar ăsta… Hm… Bă, cred că asta nici nu înţelege ce o întreb.“ Şi tot aşa, vreme de cel puţin 45 de minute. Eu mă amuzam, răbdător, pentru că ştiam despre ce e vorba. Emil Brumaru se pierduse în grămada de dovleci cum te-ai pierde într-o bibliotecă. Pentru el, zecile de minute au trecut cât ai pocni din degete. Vânzătoarea însa dădea semne din ce în ce mai insistente de nerăbdare, apoi de nervozitate. Pufnea, se învârtea ca o curcă agitată, apoi a început chiar să vocifereze. În limba ei, deci nu ne-a impresionat. O ţineam, evident, din treabă; câte nu-s de făcut într-o ograda mare… Păream nebuni, de vreme ce tot cântăream nişte prăpădiţi de dovleci, care, vorba ceea, cresc pe toate gardurile. Cum să-i fi explicat? Ce să-i fi spus? Eu mă amuzam: iată, un mare poet şi un critic literar privesc realitatea un pic mai îndeaproape, spre disperarea unei gospodine care face feţe-feţe. În cele din urmă, poetul a cumparat un dovleac înduioşător de caraghios, scump foc si a pus punct tărăşeniei. Nu ştiu de ce, mie mi s-a părut evident încă din primul moment că acela va fi dovleacul demn să aglomereze bagajul oricum neîncăpător al lui Emil Brumaru. Am uitat să spun: căram după noi, de la Sibiu, o sticlă gigantică de şampanie, de cinci litri. Goală. Îi căzuse cu tronc lui Emil Brumaru şi o luase cu el.

Bogdan Creţu este director al Institutului de Filologie Română „A. Philippide”, Academia Română, Filiala Iaşi şi profesor universitar doctor la Facultatea de Litere din cadrul Universităţii ”Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi

Publicitate și alte recomandări video