Trupul unei românce dispărute într-o expediție pe Dhaulagiri (Himalaya), căutat de fiică după 30 de ani

Să devină traducător de limbă engleză părea un drum logic pentru ea, câtă vreme bunicul după mamă, profesorul Dan Duțescu, a fost unul dintre puținii români care au predat la Cambridge în anii comunismului, este autorul unor manuale de limbă engleză, iar în conversațiile obișnuite de acasă, cu nepoții, folosea fără excepție limba lui Shakespeare.

Alexandra avea 17 ani când mama ei, Taina Duțescu-Coliban, a dispărut într-o expediție pe Dhaulagiri, unul dintre optmiarii greu-de-cucerit ai lumii.

Luna trecută, aproape 30 de ani mai târziu, Alexandra, însoțită de trei prieteni din copilărie, s-a întors în sătucul Marpha, din Nepal (zona Mustang), la poalele lui Dhaulagiri, de unde mama ei a trimis ultimele scrisori.

Când ai văzut-o ultima dată?

În 1992, înainte să plece în expediția pe Dhaulagiri. Am condus-o la aeroport.

Aveam 17 ani, iar amintirile de atunci mi se pierd printre cele din 1985, când părinții mei s-au întors din Himalaya și când i-am așteptat la aeroport.

Aveam vreo 11 ani atunci și îmi amintesc că nu eram deloc conștientă de pericolul la care se expuseseră.  Până atunci fusesem doar fascinată de reacțiile celorlalți: „Unde sunt părinții tăi? În Himalaya? Ce tare!”

În ziua aceea, când s-au întors din expediție și i-am văzut cum urcă scările slabi, jigăriți și arși de soare, am realizat și riscurile la care se expuseseră. Ai mei au fost întotdeauna adepți ai unui stil de alpinism „cinstit”, cu rute dificile fără oxigen suplimentar la altitudine, fără nimic artificial în expediție. Așa a făcut și mama șapte ani mai târziu, când a plecat cu prietena ei, Sanda Isăilă.

De ce crezi să a plecat mama ta a doua oară?

Pentru că avea această ambiție de a face un vârf de 8.000 de metri.

La plecarea din 1985 au obținut permis de escaladare doar pe un vârf de 7.000 și ceva de metri. În plus, deși au plecat cu gândul să abordeze un traseu nou și să marcheze o premieră, șeful expediției a decis să încerce o rută mai ușoară și mai sigură. Atunci ai mei, împreună cu alți doi membri ai expediției, s-au desprins de grup și au luat-o pe traseul stabilit inițial, doar că s-a întâmplat un accident, doctorul Cezar Vergulescu și-a pierdut viața, iar ai mei s-au întors marcați de ce se întâmplase și cu frustrarea că nu și-au îndeplinit visul.

Iar la mama mai era și dorința de a câștiga un vârf de 8.000 de metri pentru România, fiindcă în acele vremuri nimeni de la noi nu ajunsese atât de sus. Inclusiv faptul că nu a mai plecat cu tata, ci cu prietena ei, cred că ține de ambiția de a marca o premieră feminină și acolo, așa cum mai făcuseră câteva și în țară.

Nu a vrut să meargă pe Everest pentru că era deja destul de comercial totul acolo. În vreme ce Dhaulagiri era mai exotic și mai provocator.

Îmi amintesc că atunci când erau în Kathmandu și făceau ultimele pregătiri pentru expediție ne-am auzit la telefon de câteva ori. Apoi au venit scrisorile și pe urmă a fost o pauză, când nu am mai auzit nimic despre ea, care s-a prelungit nelimitat. Nu a existat un „closure”, ceea ce face lucrurile foarte greu de dus.

Bunica, mama Tainei, a dispărut în 2007. Iar din 1992 și până a plecat dincolo a trăit cu speranța că fiica ei se va întoarce. Că se va întâmpla o minune. Bunica primea câte un cadou fain, mulțumea pentru el și apoi adăuga că îl va păstra nedesfăcut până se întoarce Tăinița.

Interviul integral, pe life.ro