Un european şi planul său (I)

Provenit dintr-o familie vorbitoare de luxemburgheză, german prin naştere şi, mai târziu, prin uniforma pe care a purtat-o – din fericire, nu în prima linie a frontului – în timpul războiului din 1914-1918. Apoi francez, deputat şi oficial guvernamental, martor al înfrângerii în noul război şi participant neputincios la instaurarea regimului colaboraţionist. Trimis la închisoare de germani, refugiat în "zona liberă" din Sud, persecutat şi iertat după Eliberare, apoi ministru pe termen lung şi de două ori prim-ministru şi, în fine, înalt demnitar european. Iar la câteva decenii după moarte, parcă pentru ca nimic să nu lipsească, o procedură de beatificare ce încă îşi urmează cursul, la Vatican.

Este vorba, desigur, de Robert Schuman, de la al cărui "Plan" – având la bază ideile tehnocratului Jean Monnet – s-au împlinit, la 9 mai, şapte decenii. Pe atunci ministru de Externe, Schuman urma să se întâlnească la 10 mai 1950 cu omologii săi american şi britanic, care îi indicaseră ferm că nu mai acceptau eternele obiecţii ale Franţei faţă de reînarmarea Germaniei de Vest şi plasarea ei fermă în tabăra occidentală, în Războiul Rece. Franţa acceptase crearea noii Republici Federale Germania (RFG) doar cu condiţia punerii regiunii Ruhr – centrul industriei carbonifere şi siderurgice germane – sub controlul unei Autorităţi Internaţionale (AIR). Funcţionarea acesteia satisfăcea în mică măsură Parisul, dar, în esenţă, oferea garanţii că rezervele de cărbune şi capacităţile industriale din zonă nu sunt folosite pentru reînarmarea germană. Acum, însă, anglo-americanii doreau să pună capăt cât mai repede acestei formule. Guvernul de la Paris trebuia să vină cu o soluţie care să liniştească atât opinia publică internă, cât şi pe aliaţii anglo-saxoni, iar Robert Schuman avea datoria să vină cu idei.

Schuman sprijinea din principiu colaborarea occidentală postbelică, inclusiv Alianţa Nord-Atlantică – ca ministru de Externe, semnase tratatul fondator al acesteia, în aprilie 1949. La fel gândea, în mare măsură, şi premierul de la acea vreme, Georges Bidault. De altfel, rotativa guvernamentală în cadrul aceleiaşi coaliţii (dominate de creştin-democraţi şi socialiştii moderaţi) făcuse ca Bidault să deţină Externele în primul din cele două cabinete conduse de Schuman. În orice caz, între cei doi exista o convergenţă pe tema cooperării economice vest-europene şi a nevoii de a controla Germania, însă în guvern existau divergenţe privind modul în care pot fi atinse aceste obiective. În memoriile sale, Bidault afirmă că Jean Monnet a venit întâi la el cu proiectul noii comunităţi, dar că, date fiind nenumăratele urgenţe din epocă, nu a avut timp să facă observaţiile (punctuale) pe care le dorea. Monnet s-a îndreptat, atunci, către Schuman, care a insistat ca proiectul să fie votat rapid în guvern – ceea ce s-a şi întâmplat la 9 mai 1950, cu destule rezerve şi cu sprijinul decisiv al premierului. Aşadar, ministrul de Externe avea cu ce să se ducă la întâlnirea cu anglo-americanii.

În mare măsură, iniţiativa lui Schuman obţine sprijinul dorit la Washington, dar americanii doresc ca viitoarea Comunitate Europene a Cărbunelui şi Oţelului (CECO) să fie rapid completată de o Comunitate Europeană a Apărării (CEA), prin care RFG – atât timp cât rămâne în afara NATO – să se poată asocia efortului defensiv occidental. Proiectul CEA este lansat în toamna lui 1950 de titularul Apărării, socialistul René Pleven, iar eşecul său în parlamentul francez, patru ani mai târziu, a deschis calea aderării RFG la NATO. Schuman, însă, a rămas în funcţie suficient timp încât să negocieze tratatul CECO, folosindu-şi în acest scop şi buna relaţie cu cancelarul vest-german Konrad Adenauer, şi să-l vadă ratificat Adunarea Naţională, la sfârşitul lui 1951. Scorul net (377 la 233), urmat de o victorie la fel de clară în camera superioară, nu spun prea multe despre tensiunea momentului.

A fost, pentru Robert Schuman, o ocazie să primească o nouă porţie de atacuri politice, cu precădere din partea comuniştilor. Deputatul Jacques Duclos arăta, spre exemplu, că "planul Schuman, de inspiraţie străină, se înscrie într-o tradiţie prea puţin glorioasă. (…) Ceea ce războiul nu le-a putut oferi magnaţilor germani ai cărbunelui şi oţelului, dl. Robert Schuman se pregăteşte să le dea sub semnul comunităţii europene".

Lupta politică din timpul celei de-a Patra Republici nu a fost, însă, ceva care să-l sperie pe Robert Schuman, politician cu decenii de experienţă în cea de-a Treia. Şi, foarte important, un om care a înţeles că se poate acţiona în aşa fel încât dramele războaielor paneuropene să nu se repete.

Publicitate și alte recomandări video