Zidul ruşinii

Se împlinesc astăzi 60 de ani de când a început construirea Zidului de la Berlin. Decizia luată de ocupantul sovietic şi de regimul marionetă al Germaniei răsăritene era o încercare de a-i împiedica pe est-germani să evadeze din paradisul socialist, Berlinul fiind cea mai accesibilă cale, întrucât între cele două părţi ale oraşului se circula fără probleme. Deşi umblau zvonuri despre eventualitatea introducerii unor restricţii, demararea lucrărilor în zorii zilei de 13 august i-a luat prin surprindere pe mulţi şi în primul rând pe locuitorii din Berlinul răsăritean. Multe persoane au încercat, în acele zile, să ajungă în partea occidentală a oraşului, tentative ce sfârşesc, nu o dată, în mod tragic (s-au păstrat fotografii sau imagini filmate absolut zguduitoare). Pe măsură ce lucrările înaintează, se vede că zidul va fi un obstacol extrem de greu de trecut: are 3,6 metri înălţime, sunt peste 300 de miradoare, e păzit de aproape 15000 de soldaţi, se adaugă 600 de câini (vor fi o mie în anii ’80) plus sârma ghimpată, şanţurile etc. Puterea comunistă are tupeul să pretindă că e vorba de un „Zid de protecţie antifascistă”(!). Dar, în lumea liberă, i se spunea, pe bună dreptate, „Zidul ruşinii”.

Liderii occidentali, în frunte cu John Kennedy şi premierul britanic Harold Macmillan, reacţionează destul de moale când demarează construirea Zidului. Abia mai târziu Kennedy adoptă o atitudine mai fermă, culminând cu celebrul discurs din 26 iunie 1963 („Ich bin ein Berliner!”). Nu mai puţin celebru – şi, în mod cert, mai eficient – a fost discursul lui Ronald Reagan din 12 iunie 1987, la poarta Brandeburg, când îi cere lui Gorbaciov să accepte ideea că Zidul trebuie dărâmat („Tear down this wall!”). Între timp, avuseseră loc o mulţime de încercări de trecere a Zidului, prin cele mai variate şi, uneori, mai insolite metode – săparea de tuneluri, folosirea unor baloane ce survolau frontiera etc. Cum forţele de ordine din subordinea regimului comunist aveau ordin ferm să tragă asupra fugarilor, sunt de deplâns multe victime. Nici astăzi nu se ştie cu certitudine numărul lor. Unii avansează cifra de 1135 de morţi, alţii vorbesc de câteva sute. Numele unor victime sunt cunoscute, după cum se ştiu împrejurările în care au murit. Prima victimă a fost o femeie de 58 de ani, Ida Siekmann, care pe 22 august a sărit de la fereastra apartamentului, imobilul fiind situat chiar pe frontieră. A doua victimă cunoscută, Günter Litfin, avea 24 de ani şi s-a înecat (o parte din frontieră era formată din râuri şi canale). Printre victimele din anii următori sunt foarte mulţi tineri, de 20-25 de ani şi chiar mai puţin. Unii fugari, când văd că sunt descoperiţi, se sinucid ca să nu cadă în mâinile grănicerilor. În 22 ianuarie 1973 se înregistrează cea mai tânără victimă: un copilaş de un an care moare sufocat în timp ce mama sa încerca să-l împiedice să plângă. Ultima victimă a Zidului este, pare-se, Winfried Freudenberg, de 32 de ani, care construise un balon, reuşise să treacă în Berlinul occidental, dar la aterizare nu a mai stăpânit balonul şi s-a zdrobit de sol. Pe lângă morţi, cunoscuţi şi necunoscuţi, 75000 de persoane au fost prinse asupra faptului şi condamnate la pedepse de închisoare până la doi ani pentru „dezertare”.

Noi, românii, am văzut imaginile extraordinare din ziua în care a „căzut” Zidul câteva luni mai târziu. În toamna lui 1989, regimurile din Europa răsăriteană dădeau semne clare că se află în agonie, Polonia şi Ungaria făcuseră deja paşi hotărâţi către democraţie, Germania răsăriteană traversa o gravă criză, zeci de mii de cetăţeni est-germani se aflau în Ungaria şi în Cehoslovacia şi aşteptau să se refugieze în Occident. În 9 noiembrie, un înalt nomenklaturist, Günther Schabowski, ţinea o conferinţă de presă şi, întrebat dacă se va rezolva problema cetăţenilor care vor să plece din ţară, a răspuns afirmativ şi a adăugat că, de altfel, guvernul a hotărât că ieşirile în străinătate vor fi libere, fără aprobări prealabile. A urmat a doua întrebare, firească: când va intra în vigoare această hotărâre? Schabowski s-a uitat prin hârtiile pe care le avea în faţă, a ezitat câteva secunde după care (mai curând ca să scape de ziariştii iscoditori) a rostit cuvintele magice: „din acest moment”. A urmat nebunia, est-germanii care s-au bulucit la punctele de frontieră, ezitările şi teama grănicerilor, în sfârşit ridicarea barierelor, vest-belinezii care îi aşteptau şi îi îmbrăţişau pe cei din est, scene uluitoare, de o încărcătură emoţională unică. Se prăbuşea ceea ce fusese una din cele mai sinistre ipostaze ale „Cortinei de fier”, se prăbuşea totodată un simbol ideologic şi politic. Este şi semnificaţia titlului excepţionalului film din 2003 al lui Wolfgang Becker, inspirat de acele momente: Adio, Lenin.

Alexandru Călinescu este profesor universitar doctor la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi, critic literar şi scriitor

Publicitate și alte recomandări video