Cum trebuie să fie un film „bun de Oscar”?

În noiembrie 1989, situaţia politică devenise una extrem de tensionată pe plan internaţional. În Europa de Est, în Polonia, Ungaria, Cehoslovacia, în RDG şi Bulgaria, regimurile comuniste erau în diferite faze ale unui proces de descompunere. Erau în curs, se succedau cu repeziciune, evenimentele care aveau în final să ducă la sfârşitul Războiului Rece şi căderii comunismului în Europa de Est. În acel context au fost convocaţi la Centrul Universitar de partid, într-o clădire aflată vizavi de intrarea în Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi (clădire care îi şi aparţine în prezent), toţi cei implicaţi în acea perioadă în conducerea publicaţiilor studenţeşti din Iaşi. La şedinţa cu pricina partipau principalii responsabili cu propaganda de la nivelul judeţenei de partid. În debutul întâlnirii li s-a înmânat participanţilor un caiet tipărit care cuprindea regulile ce trebuiau respectate ad literam în cazul oricărui text tipărit care urma să apară în România de acum încolo. Pentru majoritatea celor prezenţi, obişnuiţi cu o formulă publicistică sensibil mai relaxată pentru presa studenţească în raport cu restul presei autohtone era evident că se ajunsese la un capăt de drum. Era clar că aşa ceva nu mai era posibil de atunci încolo aşa că marea majoritatea a celor prezenţi erau decişi să se retragă pentru că, trebuie spus, speranţele că pe acest val de schimbări din Europa de Est va veni şi rândul regimului Ceauşescu nu erau neapărat foarte mari.

Controlul ferm al mass media şi politica de cadre au fost încă din primii ani ai comunismului românesc, la fel ca şi în celelalte ţări din fostul spaţiu sovietic, e drept în diferite grade, două instrumente esenţiale ale partidelor comuniste în demersul lor de „modelare culturală” a societăţii. A urmat un dezgheţ după moarte lui Stalin din 1953, au fost şi perioade mai relaxate, însă regimul comunist nu a renunţat niciodată la aceste pârghii importante. De pildă, între liniile directoare în materie de mass media şi propagandă trasate de către noul lider al PCR, Nicolae Ceauşescu, la consfătuirea pe ţară a „lucrătorilor din presă şi radio-televiziune” convocată pe 15 octombrie 1965 la sediul CC al PCR secretarul general al partidului se declara nemulţumit de modul în care mass-media prezenta relaţiile de familie şi comportamentul cetăţenilor în societate şi atrăgea atenţia asupra „influenţelor care pătrund pe diferite căi din afară”. În opinia sa „lucrătorii” mai sus menţionaţi erau datori „să ia măsuri pentru dezvoltarea moralei socialiste”. Au fost criticate şi programele de televiziune care erau „impregnate de imitaţii occidentale”, cu precădere muzica uşoară şi programele de divertisment în cadrul acestora „realizările poporului român nu era suficient popularizate” şi „se prezenta fals capacitatea lui creatoare”. De aceea, cuvântul de ordine, de atunci înainte, trebuia să fie „dezvoltarea moralei socialiste”.

Dacă facem un arc peste timp, la aproape jumătate de veac distanţă, vedem, mutadis mutandis, acelaşi gen de indicaţii şi reguli adoptate în ţara simbol a imperialismului şi capitalismului din vremea lui Ceauşescu, Statele Unite ale Americii. Animată de dorinţa de a „stimula diversitate, în rândul membrilor săi şi în industria cinematografică”, Academia de film americană (AMPAS) a anunţat că va impune noi standarde care trebuie respectate de către producţiile eligibile să concureze la Premiul Oscar pentru cel mai bun film. Există 4 categorii de standarde, care vor începe să fie obligatorii începând din 2024, dar care foarte probabil vor începe să fie aplicate informal încă de anul viitor. Noua revoluţie culturală progresistă de peste Ocean pare să aibă un obiectiv în mare similar cu cel enunţat de regimul comunist din: formarea unui „om nou”.

Acestea reguli, redactate de către „un comitet de experţi” în cadrul iniţiativei „Academy Aperture 2025”, au în vedere nu doar reprezentarea pe ecran, prin prisma tipologiilor de naraţiuni şi actorilor implicaţi, ci şi condiţionări privind ceea ce se întâmplă în spatele camerelor de filmat, respectiv structura echipei de producţie, dar şi în ceea ce priveşte structura şi modul de operare a personalului din companiile care finanţează sau distribuie filmele. Firul roşu al acestor norme pentru filmele „politic corecte” eligibile pentru un Oscar este în principal erodarea substanţială a rolului jucat de „albi”, cu precădere „bărbaţii albi”, care în noul univers progresist sunt echivalentul celor care în timpul comunismului „nu aveau origine sănătoasă” (proveneau din familii de burghezi, chiaburi, preoţi), motiv pentru care se considera că nu prezentau încredere în ceea ce priveşte loialitatea faţă de linia ideologică a partidului. Sigur, în acest caz nu este vorba de nişte norme fixate prin decizii directe ale guvernanţilor, aşa cum se întâmpla atunci sau cum se întâmplă şi acum în China sau Iran, de exemplu. Dar ele se bucură de sprijinul deschis al unei bune părţi a spectrului politic american, din Partidul Democrat, şi al unei părţi semnificative şi a elitelor din mass media, din sfera academică, din corporaţii. Aşa că deosebirea dintre cele două situaţii este mai degrabă una de nuanţă decât de substanţă. În timp ce „dizidenţii”, chiar dacă nu sunt aruncaţi în închisoare sunt „înfieraţi” şi marginalizaţi profesional, chiar concediaţi. Asistăm astfel la o paradoxală „celebrare a incluziunii sociale” prin excludere şi eludarea criteriului valorii. De pildă, doar dintre filmele produse în 2019 The Irishman, 1917 sau Once Upon a Time in Hollywood nu ar fi fost probabil eligibile.

Dar ce criterii trebuie să îndeplinească un film „corect politic” pentru a fi declarat „Bun pentru Oscar”. În ceea ce priveşte reprezentarea pe ecran trebuie ca:

1. cel puţin unul dintre actorii principali sau dintre actorii secundari importanţi să provină dintr-un grup etnic sau rasial slab reprezentat (asian, hispanic, persoane de culoare, provenind din Orientul Mijlociu, insule din Oceanul Pacific etc.);

2. cel puţin 30 de procente din totalul actorilor secundari şi cu roluri minore trebuie să provină din grupuri slab reprezentate (femei, grupuri rasiale, LGBTQ+, persoane cu dizabilităţi etc.);

3. intriga principală, tema sau naraţiunea să fie centrată pe un grup slab reprezentat.

Dar asta nu este totul. Mai trebuie îndeplinite încă alte trei criterii, B,C,D. De exemplu cele din categoria B impun ca echipa de producţie să respecte cel puţin două dintre următoarele trei criterii: 1. măcar două sau mai multe poziţii de vârf (regizor, producător, scenarist, director artistic, compozitor etc.) să fie femeie, LGBTQ+, o persoană cu dizabilităţi sau dintr-un grup etnic sau rasial subreprezentat; 2. cel puţin 6 dintre ceilalţi membri ai echipei de filmare să îndeplinească aceleaşi criterii; 3. cel puţin 30 de procente din totalul echipei de producţie să facă parte din „grupurile defavorizate” descrise mai sus. În plus există criterii (categoriile C şi D), de aceeaşi natură, şi pentru companiile care produc, finanţează sau distribuie un astfel de film.

Mass media americane, în frunte cu New York Times, tot mai pronunţat de stânga, au salutat în mare parte introducerea criteriilor pentru premiile Oscar. Chiar cu entuziasm. De pildă The Atlantic (în prezent proprietara publicaţiei este văduva lui Steve Jobs care are pronunţate simpatii progresiste) scrie că „nu există nici o scuză pentru nerespectarea regulilor diversităţii impuse filmelor de Oscar pentru că regulile pentru «Cel Mai Bun Film» sunt atât de indulgente încât ar fi o ruşine ca un film să nu le poată satisface”. Au existat şi câteva voci critice. Actriţa Kirstie Alley a scris într-o postare pe Twitter, încheiată cu „OSCAR ORWELL”, că noile reguli „sunt o ruşine pentru artiştii de pretutindeni” şi că „este ca şi cum i-ai spune lui Picasso cum să picteze”. Dar ea a fost repede atacată şi ridiculizată de falanga progresistă.

Singurele criterii care nu mai par să aibă vreo importanţă, care sunt considerate complet depăşite, sunt cele legate de competenţă şi valoare. Nu doar la Oscaruri, ci şi în lumea academică, în mass media, la angajări în corporaţii. Adică acele elemente esenţiale pentru competitivitate, într-un anumit domeniu sau pe ansamblu pentru o naţiune. De pildă un grup de studenţi de la Universitatea Cornell au criticat aşa numite practici „color-blind”, în care pentru obiectivitate, deciziile de admitere în universitate se iau fără a şti nici un fel de detaliu legat de sex, orientarea sexuală, rasă, etnie, cerând să fie introduse „cote rasiale”. Ei mai doresc renunţarea la scorurile SAT/CAT (acestea sunt testele clasice de verificare a cunoştinţelor în Statele Unite), exact pe linia renunţării la orice criterii care măsoară abilităţile, competenţa, inteligenţa, în favoarea altora de natură pur identitar-ideologică.

Dacă revenim însă la Oscaruri, acestea erau oricum în cădere liberă ca interes şi audienţă, în principal din cauza politizării excesive a discursurilor de la ceremoniile de decernare a premiilor. În 2020 s-a înregistrat ca mai mică audienţă, de doar 23,6 milioane de telespectatori, o cădere de 20 procente faţă de audienţa din 2019. Iar în categoria cea mai importantă, cea a adulţilor cu vârste între 18 şi 49 de ani (aşa numitul Target Comercial), căderea a fost chiar de 31 procente. Comparativ, audienţa din 2020 a fost aproape la jumătate faţă de cea din 2014, când s-au înregistrat 43,7 milioane de telespectatori. În noile condiţii, cu toate aceste noi condiţionări, Oscarurile riscă să fie golite de prestigiu şi de orice semnificaţie reală nu doar în America, ci şi pe plan internaţional. Din contra, acordarea unui Oscar va fi un bun motiv să nu vrei să vezi un film premiat. Interesant este un lucru poate mai puţin sesizat. Pe acest fond de „modelare culturală forţată” marca Hollywood, care aminteşte de romanul „1984” al lui Orwell, cresc semnificativ în popularitate filmele şi serialele asiatice, în special cele sud-coreene – care sunt şi bine făcute, dar şi cele chinezeşti, cu precădere cele istorice, ambele tot mai prezente şi pe Netflix, dar şi cele turceşti, de exemplu, care nu sunt grevate de astfel de obsesii ideologice. Iată cum America aruncă senin la coş un element important de softpower pentru că muzica şi filmele produse la Hollywood au reprezentat în perioada post-belică un important element de atracţie şi de promovare a Statelor Unite pe plan internaţional.