Drama românilor care nu-şi găsesc locul nici în Occident, nici în ţară

Muncitorii români care strâng recoltele de pe ogoarele Italiei, Germaniei, Franţei sau Marii Britanii sunt o categorie de oameni prinsă între două lumi. Ei nu aparţin nici României şi nici ţărilor unde îşi desfăşoară activitatea. Sunt buni pentru România când trimit bani acasă, dar inutili când îşi pierd locurile de muncă, iar dacă starea lor de inactivitate se prelungeşte devin chiar o povară. Sunt indispensabili în ţările unde culeg recolta, două-trei luni pe an, apoi devin cantitate neglijabilă, sunt acei cetăţeni de mâna a doua, uitaţi la marginea societăţii. Cea mai bună cale pentru ei este să apară când recoltele sunt gata de cules, să trimită repede banii acasă, în România, iar apoi să dispară, să se evapore. Nimeni nu le duce dorul decât în momentul în care vrea să câştige ceva de pe urma lor: bani, recoltă în hambare sau voturi. Situaţia se datorează în primul rând indiferenţei de care au parte în ţară. Şi aici nu este doar vina statului, structură care până la urmă este una impersonală şi care gestionează de cele mai multe ori lucrurile superficial, la nivel macro fără să se aplece cât de cât asupra cetăţeanului simplu, un atom printre alte milioane de atomi. Aici mai importantă este opinia societăţii în ansamblul ei, de la măturător, până la preşedinte.

Cel mai bine s-a văzut cât îi pasă societăţii de această categorie de persoane în luna martie, când mulţi dintre ei s-au întors în ţară. Majoritatea erau cetăţeni oneşti, care îşi câştigau traiul cinstit în afara hotarelor ţării. În momentul în care contractele lor au fost închise şi au rămas fără bani fiind nevoiţi să se întoarcă în ţară s-a creat un curent potrivnic venirii lor acasă. Nimeni nu-i voia. La graniţă ni se arătau cu degetul şuţii, proxeneţii, prostituatele sau cerşetorii. Din milionul şi ceva de oameni care a tranzitat frontierele de vest ale ţării s-au văzut doar uscăturile, oamenii care munceau onest şi care rămăseseră fără loc de muncă parcă nici nu existau. Deodată România s-a împărţit în tribul celor din ţară şi tribul celor de afară. Drept este că frica de infecţiile cu COVID-19 era mare, dar scindarea avea cauze mult mai profunde şi mai îndepărtate în timp, momentul martie a fost doar scânteia care a aprins focul. Tema a fost exploatată la nivel de societate şi în anii ’90, când cei care veneau în ţară din pribegie erau primiţi cu sloganul „voi nu aţi mâncat salam cu soia ca noi”, deci nu sunteţi din rândul nostru, nu aţi simţit ce am simţit noi. La începutul lui aprilie când o parte dintre ei au fost solicitaţi să plece la cules sparanghel, căpşuni sau să îngrijească bătrâni în Austria, iar au ajuns în lumina reflectoarelor. De data asta se punea accentul pe statul român care i-a lăsat să plece în condiţii de siguranţă sanitară precare. Puţini au fost cei care s-au întrebat de siguranţa lor financiară, la fel de importantă ca şi sănătatea. Până la urmă cele două nu se exclud aşa cum sugerează mulţi în prezent, ci se potenţează una pe alta, se întrepătrund, merg mână în mână.

Soluţia este, aproape pentru toată lumea, inclusiv pentru partidul aflat la putere, integrarea pe piaţa muncii din ţară. Spun toţi că ei vor ocupa golurile de aici şi vor rezolva criza de pe piaţa muncii. Care criza? Ce a fost înainte de 15 martie trebuie uitat. Nu mai este la fel. Cel mai probabil, pe termen mediu, nu vom mai vorbi despre o criză de forţă de muncă, mai degrabă se va instala o criză de locuri de muncă. Cererea din partea companiilor va fi depăşită de oferta din partea lucrătorilor. Trebuie să ţinem cont şi de faptul că se vor căuta oameni cu o anume pregătire teoretică şi practică, iar majoritatea celor care culeg recoltele străinilor sau îngrijesc bătrâni în afara ţării nu deţin aceste abilităţi. De asemenea, ei nu vor putea fi integraţi în agricultura autohtonă fiindcă patronii locali nu au posibilitatea sau nu vor să-i plătească ca-n Germania sau Italia ca să nu-şi sacrifice profitul.

Această masă importantă de oameni a devenit o minge de ping-pong între ţările occidentale şi România. Este pasată dintr-o parte în alta după bunul plac. Sunt chemaţi în Germania când se coace sparanghelul, sunt trimişi apoi în ţară, unde nu sunt bine primiţi fiindcă nu mai aduc bani. Nu sunt utili nici statului fiindcă nu plătesc taxe şi impozite în România şi nici societăţii care nu are nevoie de ei şi îi găseşte cumva inutili din moment ce nu sunt prinşi într-o activitate pe plan local.

Problema această este una cât se poate de spinoasă şi nu îşi va găsi rezolvare de azi pe mâine. Ea va fi aruncată ca un cartof fierbinte de la o guvernare la alta, din mâna PSD în cea a PNL şi tot aşa, indiferent cum se vor numi formaţiunile politice. Nimeni nu va reuşi să o rezolve decent dacă nu va apela la educaţie temeinică şi nu îşi va asuma faptul să nu-i mai eticheteze într-un fel sau altul. Până la urmă oamenii care prăşesc câmpurile din Germania sau Italia sunt cetăţeni români cu aceleaşi drepturi ca şi Iohannis, Ciolacu, Barna sau Chirica. Atât şi nimic mai mult sau mai puţin!