Absolventă a două facultăţi, Andreea Luca se afla în Norvegia în 2020, cu o bursă, în timp ce era deja studentă la a treia facultate. A fost momentul în care pasiunea ei pentru gătit, pe lângă activittatea de jurnalistă, avea să îi schimbe viaţa.

“În presă am intrat în 2009 şi, deşi nu mai lucrez decât part-time, nu am rupt niciodată legătura cu jurnalismul. În ce priveşte studiile, am urmat Relaţii Internaţionale şi Studii Europene prima dată, apoi Dreptul, şi eram într-o experienţă cu Facultatea de Litere, a treia facultate la care m-am înscris. Studiam germană şi literatură engleză. M-am apucat de gătit între timp şi n-am mai terminat-o, dar bursa a fost cu această a treia experienţă de licenţă, şi acolo i-am întâlnit pe ei. Pe pakistanezi”, face repede o introducere Andreea.

În căutarea aromelor, pe două continente

Pasiunea pentru bucătărie şi-a descoperit-o însă cu mult înainte, şi a însoţit-o sau a fost chiar tema principală a unei serii de călătorii prin diverse ţări, în căutarea aromelor. Iar humusul a fost startul acestor călătorii culinare. “Eu sunt pasionată de bucătăria orientală de vreo 16 ani, de când am început să studiez humusul. Pentru mine, întâlnirea cu humusul a fost foarte interesantă, pentru că nu l-am înţeles de la început. După care am călătorit să-i găsesc variantele de gust care să îmi placă foarte mult. Într-un final am decis că cel israelian îmi place cel mai mult. Între timp, mi-am croit propriul mod de a face humusul, şi am clienţi care nu mănâncă decât de la mine. Dar tuturor le spun la intrarea în restaurant că humusul nu are nimic de-a face cu bucătăria pakistaneză”, precizează Andreea.

Odată ajunsă în la studii, în Norvegia, avea să fie repede adoptată de comunitatea studenţilor pakistanezi. La început, povesteşte Andreea, nu au crezut-o că e atât de pasionată de mâncarea lor, aşa că, la propunerea ei, a dat “un test”: „M-au privit puţin superficial, nu credeau, până când am insistat să organizăm o zi de gătit împreună. Zis şi făcut. Prima sesiune de gătit a durat 10 ore, am început dimineaţa. Şi după ce au văzut că m-am implicat în tot procesul, au recunoscut că n-au mai văzut pe cineva din Europa atât de interesat de gastronomia lor. Pe lângă faptul că mâncam cel mai picant dintre ei, mâncam chili după chili, în timp ce unii dintre ei nu mâncau deloc picant, eram interesată de tot ce ţine de gastronomia lor. Eu eram convinsă că toată lumea mănâncă picant în Pakistan. Dar ei mi-au explicat că, spre deosebire de India, unde într-adevăr se mănâncă foarte picant, în Pakistan focusul e pe un echilibru de arome. Şi atunci mi-am găsit altă provocare: cum să fac să găsesc echilibrul perfect de arome, un echilibru de condimente? Şi de atunci sunt în filmul ăsta, în care în fiecare zi caut să echilibrez aromele”.

„Fantastic de impresionată ce se poate face din două legume banale”

Curiozitatea i-o stârnise deja o colegă pakistaneză, care a invitat-o la o cină cu buget redus: „Ne-am întâlnit întâmplător, pentru că am fost într-o excursie şi ne-am întâlnit în grupul de studenţi internaţionali. Am mâncat la ea cartofi cu conopidă. Am rămas fantastic de impresionată ce se poate face din două legume aparent banale. Ea m-a introdus în comunitatea pakistaneză, care e foarte unită, după care am stat printre ei şi am preluat din comportamentul lor natural din bucătărie. Acum, la Indus am adaptări după gustul unei gospodării din Pakistan. De exemplu, prietena mea din Lahore (n.r. al doilea oraş ca mărime din Pakistan, cu 10 milioane de locuitori, capitala Punjab) pune nişte mango murat într-o mâncare de năut. Ceea ce poate în altă parte nu se pune.”

Discuţia e întreruptă uneori de clienţii care intră la Indus, restaurantul situat “strategic” pe strada Sf. Andrei, într-o zonă în care mii de IT-işti ieşeni merg zilnic la birou. „Ne-am poziţionat aici, într-o zonă cu clădiri de birouri şi mulţi dintre clienţii noştri sunt IT-işti. Ei sunt un pilon de bază în economia de zi cu zi, şi sunt atenţi la mâncare; în condiţii în care stau toată ziua la birou, atunci au nevoie de o mâncare sănătoasă, care nu e grasă. O mâncare pe care ei au observat-o că e sănătoasă îţi aduce o saţietate pe termen lung, e gătită foarte lent, unele se gătesc în 18 ore”.

Mâncarea cea mai comandată de IT-işti este tikka masala (n.r. – un preparat emblematic al bucătăriei indiene, apreciat pentru aromele sale bogate şi condimentate care constă în mod obişnuit din bucăţi de pui marinat într-un sos cremos pe bază de condimente, iaurt şi uneori roşii). „E şi cea mai plină de arome, cea mai explozivă, dar e şi cea mai cunoscută, alături de butter chicken. Însă la fel de căutată e şi mâncarea vegană sau vegetariană, n-ai spune că nu conţine carne. Noi, în Europa, avem ideea asta că, dacă e de post sau vegană, mâncarea nu prea are gust. Chiar avem mai multe preparate vegane de post şi sunt căutate de IT-işti pentru că le ţin de foame fel ca şi preparatele cu carne şi sunt şi foarte, foarte gustoase”.

Clientul degustă întâi mâncarea

Afacerea dezvoltată de antreprenoarea de 36 de ani prin firma ei, Don Cardamom SRL, atrage atenţia mai întâi prin culoare: un copac cu scoarţa viu colorată conduce privirea micul restaurant. Interiorul e de-a dreptul înşelător, totul pare nou şi străluceşte, aşa încât o persoană care suferă de anosmie (pierderea mirosului: practic, pacientul nu mai simte niciun fel de miros, indiferent de cât de intens este acesta) ar putea crede că bucătăria a fost abia instalată.

Dar tocmai valul de arome care “evadează” din Indus ori de câte ori un client intră să-şi ia mâncarea la pachet şi sesiunea ad-hoc de degustare oferită de Andreea îi atrage pe clienţi. Pe măsură ce capacele tăvilor din vitrina cald se ridică, şi linguriţa pentru degustare ajunge la client, explicaţiile ei sunt întrerupte de exclamaţii de mirare şi satisfacţie: “Aici avem Green Moong Daal, află una dintre cliente, este o fasole verde, micuţă, seamănă cu lintea, are foarte multă proteină. Aici e o mâncare după gustul unei gospodării din Pakistan, o fasole albă cu nişte murături de limetă”. „Mmm, Oh, wow, ce bună e!”, se aude după fiecare probă din tăvile cu mâncare, din spaţiul destinat clienţilor. Din spatele vitrinei, Andreea Luca plusează: „Aşa… mai am o fasole roşie ghimbir proaspăt, aici năut cu mango murat…”.

Ingrediente aduse din Pakistan

Aşa ajungem să discutăm despre condimente şi arome. Ingredientele, spune Andreea, sunt aduse din Pakistan, printr-un intermediar din Europa: „Toate condimentele, şi mai ales orezul, sunt de acolo, tocmai pentru că am văzut ce mănâncă şi ce nu mănâncă. Sunt ingrediente făcute pentru ei, pentru comunitatea de indieni, pakistanezi, cei din Bangladesh, Pakistan. Şi pentru că am aflat ce mănâncă, am putut să obţin aceste gusturi. Cardamomul e condimentul meu preferat, pentru că e atât de surprinzător cum o păstaie poate elibera atât de multă aromă, şi o aromă atât de plăcută. De altfel, firma mea se numeşte Don Cardamom. E o păstaie mică, cu o aromă atât de intensă şi atât de plăcută şi are o poveste, pentru că nu e deloc uşor să cultivi cardamom şi să-ţi iasă după ceva ani. În mâncărurile lor de bază se folosesc condimente precum turmericul, chili măcinat, chimionul, coriandrul şi amestecul de condimente garam masala, care conţine şi scorţişoară şi nucşoară”.

Cu un ceai cu lapte, preparat cu anason stelat şi cardamom, cu o bază de ceai negru, Andreea aproape m-a convins să renunţ definitiv la cafea. Între timp, clienţii sunt răsfăţaţi cu ciocolată albă de casă, preparată tot după reţetă pakistaneză, biscuiţi, sau cu un bonus la comandă constând în chipsuri din lipie. Andreea are o poveste şi despre lipiile tradiţionale, Paratha, şi despre aromele care îi fac pe clienţii din India, Pakistan sau Bangladesh să-şi ostoiască dorul de acasă: „Atunci când intră aici se simt ca acasă şi trag, aşa, aer adânc în piept. Şi efectiv se emoţionează şi încep să tremure. Nu le vine să creadă că o femeie ca mine, blondă, care nu are rădăcini în Pakistan, nu am nici un soţ pakistanez, că asta e prima întrebare care mi se pune de obicei, poate să le prepare mâncare ca acasă. Chiar am avut un student care a venit de câteva ori, a stat ore întregi aici. Îi era dor, nu mai fusese acasă de doi ani. Era student în Franţa, a plecat din Pakistan, cu o parte de studii aici la UMF. De fiecare dată mi-a cerut aceste lipii tradiţionale. Prima dată când l-am rugat să deschidă uşa, pentru că trebuie să aerisesc în timp ce le fac, a zis că exact aşa îi spune mama lui când face lipiile”.

Pusese punct căsătoriei: mâncarea a salvat-o

Întoarcerea din Norvegia a răvăşit-o, spune Andreea, mai ales că între timp pusese punct şi căsătoriei. Mâncarea a salvat-o: „Am gătit, am mâncat, am gătit, am mâncat, am gătit, am chemat prietenii la masă, că deja eram entuziasmată, voiam să le arăt tuturor cât de bună e mâncarea aceasta, apoi am ajuns cumva natural la ideea de a deschide un restaurant, pentru că mulţi îmi spuneau «e prea bună mâncarea asta, trebuie să faci ceva să cunoască mai multă lume gustul ăsta, că în Iaşi nu e»“.

A mai studiat puţin piaţa, a descoperit că mai exista doar un restaurant pakistanez, în Bucureşti, şi s-a lansat în antreprenoriat: “Am început cu un buget mic, am estimat greşit costurile de început, pentru că s-au triplat, n-am ştiut să estimăm, n-am ştiut exact ce înseamnă această investiţie. Dar, pentru că am început, a trebuit să mergem înainte, şi am făcut de vreo trei ori câte un împrumut ca să putem să deschidem. Mi-a fost frică la început, pentru că m-a împins pasiunea să deschid un business, însă nu eram pregătită cu bani să mă susţin şase luni. Efectiv am fost într-o stare de inconştienţă când am deschis acest business fără să am bani de supravieţuire. Dar în a doua zi de activitate era deja coadă aici”.

„Mi-am dorit să nu mai văd România. M-am consumat din cauza politicului”

Ca în cazul majorităţii antreprenorilor, schimbările legislative care afectează domeniul economic i se par agasante. Cu atât mai mult cu cât neîncrederea în clasa politică a făcut-o să îşi dorească să emigreze.

Pe de altă parte, spune antreprenoarea, aşteptările ei în această privinţă sunt atât de joase încât nimic nu o miră şi abordează încâlcelile birocratice din România cu răbdare: „Mi-am dorit să plec din ţară. Mi-am dorit să plec. Mi-am dorit să fug. Mi-am dorit să nu mai văd România. M-am consumat din cauza politicului. Au fost multe stări prin care am trecut pe parcursul anilor. Şi m-am aşteptat la orice când am deschis firma, iau ca atare faptul că se pot încâlci lucrurile din cauza birocraţiei şi o să le gestionez. Adică am prevăzut că o să fie cât de ciudat posibil. Dacă nu o să fie aşa niciodată, o să mă bucur. Dar nu am avut aşteptări deloc mari”, mărturiseşte Andreea. Aşteptări are însă de la călătoria pe care vrea să o facă în această vară în oraşul pakistanez Lahore, de unde e convinsă să se va întoarce îmbogăţită cu noi arome şi poveşti numai bune de împărtăşit cu clienţii.