Alte prestigioase prezenţe în Festivalul Enescu

Consemnez doar un aspect care ne-a atras atenţia privind interpretarea opusurilor enesciene, dar şi consideraţia pe care marii dirijori ai orchestrelor renumite au acordat-o interpreţilor noştri. De altfel ar fi trebuit să fim mândri de declaraţia făcută de marele Daniel Barenboim, cel care a remarcat în anii precedenţi nivelul artistic apreciabil al formaţiilor noastre corale profesioniste.

Apariţia pe podium, chiar în a doua zi a Marii sărbători culturale româneşti, a corului Filarmonicii care poartă numele lui George Enescu, nu este întâmplătoare. Nu cred că doar respectul avut de maestrul dirijor pentru Enescu, pe care îl preţuieşte, a primat. Interpretarea celor Quattro pezzi sacri (Ave Maria, Stabat Mater, Laudi alla Vergine Maria, Te Deum) de Verdi, memorabila ţinută academică, confirmă faptul că şi-a dorit să aibă personal şansa unei reprezentări de excepţie. Şi iată că şi-a găsit şi partener, corul dirijat de românul Iosif Ion Prunner, care i-a îndeplinit această arzătoare dorinţă. A dovedit-o satisfacţia sa din îmbrăţişările, în aplauzele frenetice, cu dirijorul corului. Gestul său a fost repetat, arătând şi trimiţând spre cor mesajul aplauzelor, spre cinstea iluştrilor noştri interpreţi, coriştii.

Aceeaşi strălucită performanţă au înregistrat-o artiştii noştri din acelaşi cor dirijat de Iosif Ion Prunner, când au evoluat peste cinci zile împreună cu Orchestra Filarmonicii George Enescu şi au interpretat, sub bagheta carismaticului si ovaţionatului Leo Hussain, cantata Gurre-Lieder. Concertul a constat în interpretarea unei cantate despre dragoste şi moarte. În fapt, o legendă medievală al cărei text are la bază un ciclu de poeme scrise de danezul Jens Peter Jacobsen pe o muzică fascinantă, compusă sub auspiciile postromantismului de compozitorul Arnold Schönberg (1874-1951). Lucrarea a fost subtitrată în limba română şi l-a avut ca narator pe îndrăgitul actor bucureştean Victor Rebengiuc.

Nu putem să nu consemnăm câteva observaţii cu privire la premiera operei Otello, susţinută de către soliştii, corul şi Orchestra Operei Naţionale Bucureşti, un spectacol destul de controversat, care trădează o oarecare lipsă de conlucrare dintre factorii implicaţi. În ce priveşte realizarea muzicală a premierei, distribuţia de premieră a fost destul de omogenă, cu interpreţi ai momentului bine aleşi, deşi multe nume anunţate în programul festivalului au fost schimbate. Poate chiar în bine, cine ştie? În această privinţă, face o impresie deosebită apariţia la pupitru a dezinvoltei dirijoare canadiene Keri-Lynn Wilson, care a mânuit bagheta cu serioasă cunoaştere a partiturii, înregistrând un succes personal şi colectiv cu aplauzele de la final. Viitorul va confirma dacă această premieră, ca şi altele asemenea de pe alte meridiane, în limbaj regizoral modern mai cuminţel cumva decât am văzut cu alte ocazii, va fi de cursă lungă, cum s-a obişnuit publicul bucureştean şi nu numai, sau face parte din arsenalul regizorilor terebilişti la modă. Cum este şi Vera Nemirova, de pildă, al cărei nume figurează pe afiş, care, ca şi alţi confraţi, parcă luptă cât pot fi ei în stare pentru scoaterea chiar din circuit a însuşi îndrăgitului gen al operei. Acest gen plin de nobleţe, destul de pretenţios, pe care muzica marilor compozitori ca şi îndrăgiţii străluciţi interpreţi de neuitat l-au servit cu dăruire, cu talent şi cu credinţă atâtea secole, după ce a fost lansat la 1600 de Camerata Florentină şi apoi consacrat de alţi celebri continuatori. 

Trebuie consemnată şi o interpretare care părea neîmplinită. Unică, de altfel, până acum. Reamintesc faptul că, la ediţia precedentă, organizatorii au refuzat participarea operei Scala din Milano la Festivalul ediţiei a II-a pentru faptul că nu avea în repertoriu şi o lucrare de Enescu. Iată că de data aceasta apare un alt aspect mai puţin plăcut, dar edificator. Acesta ne-a fost oferit de Orchestra Sinfonica Nazionale della Rai, mai bine zis de dirijorul ceh Juraj Valcuha. Alegând Suita nr. 1 în Do Major op. 9 de George Enescu, a lăsat impresia că a acordat prea puţină atenţie muzicii enesciene. Constatarea impunându-se (chiar dacă mă repet), mai ales după ce doar cu trei zile înainte la Sala Mică a Palatului a fost interpretat Preludiul la unison, într-o tălmăcire excelentă, de către dirijorul de origine română Vlad Vizireanu. Regretăm observaţia şi constatarea desprinsă din declaraţia dirijorului ceh, precum că a pornit studiul intensiv al muzicii în anii pregătitori, la ţambalul al cărui repertoriu este preponderent folclorul, din izvoarele căruia se trage şi o mare parte a creaţiei marelui nostru compozitor.

Ulterior, cunoscutul dirijor şi-a demonstrat măiestria de neegalat în interpretarea celorlalte opusuri ale unor compozitori diferiţi, care păstrează fiecare în parte un specific recunoscut şi asimilat creaţiei culte, cum ar fi Concertul nr. 1 pentru vioară şi orchestră (1987) de Philip Glass, urmat de Tzigane, rapsodie pentru vioară şi orchestra op. 76 de Maurice Ravel sau Ritmul primăverii, suita pentru orchestră de Igor Stravinski, redată într-o remarcabilă cunoaştere a partiturii şi a specificului muzicii, aducând mari servicii craţiei compozitorului.

Acest prim concert al dirijorului s-a constituit ca uvertură şi o excelentră intrare în scena Festivalului, repetând succesul şi cu alt program a doua zi, marţi 10 septembrie 2013, cu aceiaşi colegi din Orchesta Sinfonica Nazionale della Rai, tot la Sala Mare a Palatului.

Am rămas dator să mai consemnez pentru iubitorii ieşeni ai muzicii prezentarea în cadrul concertului de la Ateneul Român, pe 8 septembrie, în cadrul programului Ansamblului „Profil” din Bucureşti, dirijat de Tiberiu Soare, lansarea în primă audiţie a uneia din creaţiile compozitorului Viorel Munteanu, Invocaţii pentru clarinet solo, care supune la cazne tehnice orice experimentat instrumetist. Îmi exprim totodată şi regretul că din cauza programului încărcat, nu am putut participa să pot da informaţii privind prezentarea în Festival şi a Concertului de coarde nr. 4 “Ludus Modalis” creat de îndrăgitul şi talentatul compozitor Sabin Pautza, prezentat la Studioul de Operă şi Multimedia a Universităţii Naţionale de Muzică Bucureşti.      

Publicitate și alte recomandări video