Caută 
1 MIN
E suficient să înlocuieşti un atribut pozitiv raţional cu unul natural (sau invers) pentru a trece dintr-o parte a axei în cealaltă.
De regulă, atunci când vorbim despre stânga şi dreapta avem în vedere o singură axă pe care sunt înşirate diferite doctrine politice (sau eventual partidele susţinătoare ale respectivelor doctrine). Încercăm astfel să obţinem un model explicativ cât mai simplu cu putinţă, care să ne ajute să ne orientăm rapid pe scena politică.
Totuşi, simplitatea modelului monoaxial este generatoare de confuzii. Între liberalismul de dreapta şi extrema stângă, să zicem, nu există doar o simplă diferenţă de grad. Iarăşi, extrema dreaptă nu este mai de dreapta decât liberalismul.
Modelul biaxial pe care îl propun aici este construit pornind de la două paradigme. Acestea derivă din cele două modalităţi posibile de a defini omul. Pe de o parte, omul poate fi definit într-o manieră negativă, ca individ sau cetăţean, aşadar făcând abstracţie de orice atribut pozitiv care i-ar putea fi conferit (vârstă, sex, statut social sau economic, etnie, apartenenţă religioasă etc.). Pe de altă parte, omul poate fi definit în sens pozitiv, în funcţie de unul sau mai multe atribute pozitive pe care le posedă.
Fiecare dintre cele două modalităţi de definire a omului generează o paradigmă politică distinctă. Voi numi „liberală” paradigma derivată din definiţia negativă a omului, şi „socialistă” paradigma opusă. Faptul că putem opera cu aceste două paradigme poate fi pus în evidenţă, de exemplu, printr-o analiză sumară a două tipuri de discurs referitoare la conflictul din fosta Iugoslavie de la sfârşitul anilor ’90. Astfel, pe de o parte, discursul NATO conţinea în principal termeni precum „cetăţeni”, „încălcări ale drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti” ş.a.m.d. Pe de altă parte, discursul românesc era construit pornind de la termeni ca „sârbi”, „albanezi” şi „americani”. Cele două tipuri de discurs erau perfect paralele: ele nu se adresau aceloraşi urechi şi puneau în joc filosofii diferite. Primul aparţine evident paradigmei liberale, iar al doilea – celei socialiste.
Fiecare dintre cele două structuri îşi defineşte propria axă „stânga-dreapta”. În ceea ce priveşte structura socialistă, partea stângă a axei aparţine acelor doctrine şi mişcări politice care pun accentul pe atribute pozitive raţionale, iar partea dreaptă aparţine celor care ţin cont mai ales de atributele pozitive naturale, sau destinale. De exemplu, „muncitor industrial” este un atribut pozitiv raţional: muncitorii industriali reprezintă o categorie economică rezultată din procesul de diviziune raţională a muncii. Pe de altă parte, „român” este un atribut pozitiv natural. A te naşte în România din părinţi români ţine de destin, de soartă şi nu de vreun procedeu strict raţional de diferenţiere.
Trecerea de la socialismele de stânga la cele de dreapta (sau invers) devine astfel inteligibilă. E suficient să înlocuieşti un atribut pozitiv raţional cu unul natural (sau invers) pentru a trece dintr-o parte a axei în cealaltă. De exemplu, a fost suficient ca Miloşevici să înlocuiască atributul „muncitor” cu atributul „sârb” pentru ca Serbia să treacă de la un socialism de stânga (comunismul titoist) la unul de dreapta.
Cele două direcţii ale axei socialiste pot fi aşadar identificate în funcţie de tipul de atribut pozitiv pus în joc. Apropierea sau depărtarea de centrul axei se măsoară însă după un alt criteriu – gradul de coerciţie considerat necesar pentru a valoriza atributul sau setul de atribute pozitive perceput ca definitoriu de către o doctrină sau o mişcare politică socialistă. Cu cât nivelul de coerciţie este mai scăzut, cu atât suntem mai aproape de centru. Gradul minim de coerciţie este cel oferit de practicile curente ale democraţiei politice. Cu cât democraţia este mai limitată, cu atât ne apropiem mai mult de extremele axei.
În cazul structurii liberale, cele două direcţii ale axei se definesc în funcţie de modul în care se raportează la piaţa liberă. Dreapta liberală consideră că piaţa liberă este o instituţie perfectă; în consecinţă, ea elaborează diferite teorii numite „ale eşecului guvernării” prin care încearcă să arate că intervenţia statului în economie produce în general (dacă nu chiar întotdeauna) dezordine, cu consecinţe negative asupra vieţii indivizilor. Stânga liberală, dimpotrivă, tinde să elaboreze teorii ale „eşecului pieţei”, acceptând într-o măsură mai mică sau mai mare intervenţionismul.
Centrul axei liberale se defineşte în funcţie de toleranţa reciprocă. Anarho-liberalismul, de exemplu, este absolut ostil oricărei teorii intervenţioniste şi se plasează astfel în zona extremei drepte liberale. La polul opus se situează social-liberalismul radical, pentru care pieţele reale nu se apropie aproape deloc de modelul pieţei libere.
Am limitat drastic numărul de exemple concrete şi am renunţat, cu părere de rău, la analiza vieţii politice româneşti folosind ca instrument de lucru noul model. Mă consolez totuşi cu gândul că cititorul are deja la dispoziţie toate elementele necesare pentru a dezvolta pe cont propriu o astfel de analiză.
Sorin Cucerai este traducător, cercetător în cadrul Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc şi publicist
Publicitate și alte recomandări video
Îți recomandăm
