Amintiri de contrabandă

Într-un articol intitulat „Portretele lui Eminescu”, publicat în Calendarul „Minervei” pe anul 1904, profesorul Ion Scurtu constata că, imediat după încetarea din viaţă a poetului, se „pornise prin gazete, prin reviste şi prin broşuri un povoi (puhoi – n.r.) de aprecieri estetice şi de amintiri biografice asupra lui Eminescu, una mai goală decât cealaltă” (p. 85). Se vede că şi în urmă cu mai bine de o sută de ani existau „meseriaşi de contrabandă” interesaţi de negoţul cu minciuni senzaţionale. Să ţinem minte această alăturare: amintiri de contrabandă.

Deşi cuvântul englezesc post-truth a fost declarat cuvântul anului în 2016, din ceea ce acesta desemnează, şi anume „împrejurările în care faptele propriu-zise au impact mai mic în modelarea opiniei publice decât emoţiile şi părerile”, deducem că trişeria de a preface negrul în alb e, pe această lume, tot atât de veche ca şi omul. Post-adevăr e doar un alt cuvânt care denumeşte pornirea de a da simţămintelor mai multă importanţă decât raţiunii. Ştim că omul e o fiinţă căreia îi place să se creadă raţională şi această himeră hrăneşte cele mai savante pledoarii. Mecanismul este devoalat, cu subtilitate şi umor, în volume precum Iraţional în mod previzibil sau Adevărul (cinstit) despre necinste, de Dan Ariely, profesor de psihologie şi economie comportamentală la Duke University.

Fără a rezuma ideile profesorului Ariely, vă invit să ne apropiem, cu paşi moi de apaş, de contrabandiştii de amintiri ai zilelor noastre, pentru a scrie câteva rânduri despre două faţete ale acestui soi de contrafacere.

Trăiesc printre noi persoane care adoră să se mintă şi, prin asta, să ne fure ochii cu strălucirea lor fulminantă. Dacă lăudărosul este, prin definiţie, un ins care face pe grozavul, fabricantul de amintiri inexistente e un individ care se păcăleşte, se făleşte şi se omagiază în acelaşi timp. Prodigioasa lui făptură e statuia zeiască la care muritorii de rând ar face bine să se închine dacă nu cumva li s-a urât cu viaţa, pentru că, în absenţa zeului, iarba nu mai răsare din pământ, soarele nu se mai rostogoleşte după dealuri, apele nu mai curg în fântâni, iar oamenii nu mai umblă cu capul între umeri. Dar ia, mai bine, să căutăm un exemplu menit să arate că cine ajunge sus uită subit ce s-a petrecut pe când era jos.

Unii dintre cei ce îmbracă haina de ministru – şi observaţi, vă rog, că azi e mai lesne să ajungi ministru decât să treci un capăt de aţă prin urechile acului – au ca primă sarcină de lucru să salveze aparenţele (unii ar numi-o clădirea unei reputaţii solide), prin încropirea unui dosar fără probleme. Problemele de dosar pot înmormânta cariere mai lesne decât o poate face un gropar, aşa că portofoliul de supracompetenţe şi policalificări trebuie să fie impecabil. Aparenţa spulberă esenţa. Pe scurt, dincolo de realitate, din C.V. trebuie să reiasă că cetăţeanul ajuns în frunte e un meseriaş de geniu, un alfa şi omega, dar mai ales un alfa, şi e curat ciudat că într-o ţară cu atât de mulţi oameni foarte pricepuţi multe curg, parcă, din rău în mai rău. Se vede că ne-a binecuvântat Dumnezeu numai cu spirite de excelenţă!

Am proceda discriminatoriu dacă am plasa contrabanda doar pe teren politic. Înlocuiţi nefericitul cuvânt ministru cu mult mai încăpătorul şefu’ şi veţi dobândi un peisaj mai vast. Privită din unghiul acestui soi de contrafacere, România ne apare ca o patrie a experţilor păliţi de amnezie. Nu ştim cine, nu ştim când şi cum, nu ştim nici de ce, dar ştim că nu durează mult până apare altul şi mai şi. Ştiţi cum se dau, la noi, summa cum laude şi „Steaua României”? Mai iute decât covrigii la pomană! Ceea ce alţii dobândesc prin muncă la noi se obţine printr-o mică jonglerie cu abilităţi, talent, deprinderi şi competenţe. Vorba ceea: timpul trece, leafa merge, noi cu drag muncim.

Spre deosebire de contrafacerile prin care ţânţarul e preschimbat în armăsar şi omul mărunt în potentat al zilei, cel de-al doilea soi de contrabandă mizează pe talentul de a vinde, din pădure, pielea ursului. Scamatoria are efect dacă cel ce o practică joacă rolul de om fără însuşiri, dar bun la toate. Despre un astfel de personaj aflăm mai greu ce hram poartă. Rostul lui pe lume e ca, fără realizări notabile, să creeze covârşitorul asentiment că e om de acţiune, un salvator, un erou. Prin urmare, un asemenea cetăţean nu va vorbi niciodată despre ceea ce a făcut (nici nu ar avea cum), ci despre ceea ce are de gând de întreprindă. Când vine vorba de planuri, e bine să se ştie că el e un as al planurilor măreţe. Cu cât mai măreţe, cu atât mai bine. Obiceiul de a înşuruba astfel de strategi ai nimicului în poziţii-cheie a făcut ca în patria mumă să se nască şi să înflorească o vorbă ca „industria română e admirabilă, e sublimă, putem zice, dar lipseşte cu desăvârşire”. Cine nu a trăit măcar o zi în ţara autostrăzilor suspendate pe hârtie, în susurul anvelopelor cu măriri salariale inexistente şi în sânul bunăstării generale cu miez de sărăcie nu are cum să priceapă că, la noi, nimicul e o sufocantă şi eternă prezenţă. Nu degeaba se zice în popor că înţeleptul/ cumintele/ prostul/ vicleanul făgăduieşte, iar nebunul trage nădejde. Oamenii fără trecut au viitor luminos.

Ioan Milică este conferenţiar universitar doctor la Facultatea de Litere din cadrul Universităţii "Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi