Caută 
1 MIN
„Tovarăşe comandat de detaşament, pionierul Creţu Bogdan-Mihai, comandatul grupei numărul 1, cu un efectiv de 12 elevi, prezenţi 10, absenţi 2, vă prezintă onorul: Pentru gloria Partidului şi-nflorirea României Socialiste: Tot înainte!”
Când nu am energie şi poftă de scris, dar nici nu pot evita obligaţia, mă salvează memoria. E cel mai simplu să pescuieşti din trecut câteva imagini şi să le ambalezi sub forma unui articol ocazional… Admit cu francheţe că e şi cazul textului de faţă. Mă întorc către o perioadă care pare să facă parte, pentru cei mai tineri, dintr-o altă istorie; discutând adesea cu studenţii mei despre comunism, pornind fie de la un roman, fie de la un film, am observat că, de cele mai multe ori, totul pluteşte într-o zonă a vagului; comunismul a devenit fie abstract, fie pitoresc. Fie un subiect total lipsit de interes. Studenţii mei din anul I sunt născuţi după 1990, deci imediat după revoluţie. Comunismul nu îi mai priveşte, cred ei, direct. Şi atunci, amnezia nu stârneşte vinovăţii. La 20 de ani, ceea ce s-a întâmplat înainte de a te naşte, pare dintr-o altă epocă. Decupez, aşadar, câteva mostre de viaţă pionierească pe care memoria mea le conservă cu încăpăţânare.
Cariera mea de pionier a fost scurtă, dar intensă. Păstrez intact în amintire momentul ungerii, ca să-i spun aşa. S-a petrecut în 1986, pe când era în clasa a II-a. Ritualul presupunea o scurtă caracterizare şi, de formă, o recomandare venită din partea unor pioneri cu experienţă. Mie mi s-a recomandat să nu mai rup pantalonii de trening în genunchi, ceea ce îmi era imposibil, fiind eu un fotbalist înrăit. Jurământul l-am depus, ştiu precis, la monumentul de la Adamclisi, care se situa la vreo 20 de kilometri de Cobadin. Ce a urmat după aceea? Pentru început, am schimbat jurământul tipic: „Jur pe roşu” cu „Pe cuvântul meu de pionier”. Apoi, au venit momentele de glorie…
Să le iau pe rând. În clasa a III-a, am fost ales comandatul grupei numărul 1. Primisem un şnur roşu, pe care-l ţineam spânzurat cu mândrie în partea stângă a cămăşii. La şedinţele organizate periodic ieşeam la raport şi recitam cu patos: „Tovarăşe comandat de detaşament, pionierul Creţu Bogdan-Mihai, comandatul grupei numărul 1, cu un efectiv de 12 elevi, prezenţi 10, absenţi 2, vă prezintă onorul: Pentru gloria Partidului şi-nflorirea României Socialiste: Tot înainte!”. Iar comandatul de detaşament răspundea, secondat de întregul colectiv: „Tot înainte!” În fine, nu era rău… Dar mă râcâia faptul că trebuia să-i dau raportul unei colege de două ori cât mine, pe numele ei Monica. Aşa că am pus la cale o campanie electorală pentru anul următor. Dar nu mi-a ieşit. La alegerile pentru noul comandant de detaşament, când m-am întors, în spatele meu nu se aşezase decât un coleg mititel, Demirel pe numele lui. Nici măcar fratele meu geamăn nu m-a susţinut (o fi ştiut el ceva…). Cumplită lovitură pentru orgoliul meu de fotbalist, premiant şi poet (scrisesem două poezii: una despre Vlad Ţepeş şi alta despre epoca de aur). În fine, în clasa a V-a, nu am mai stat cu mâinile în sân: l-am convins pe durul clasei, cel care ne bătea pe toţi când avea chef, Relu, că, dacă aranjează cu băieţii să mă aleagă pe mine şef de detaşament, el va ieşi şef de grupă. Şi aşa a şi fost. De acum îmi dădeau mie raportul. Şi mai ales frate-meu, cu care mă băteam toată ziulica fără să reuşim să aflăm cine-i ăl mai tare, ieşea la raport. Eram şeful lui, deh! În rest, ţineam inventarul plantelor medicinale adunate, al hârtiei sau al fierului vechi pe care ni le tot cereau la şcoală. Şi cam atât…
Tot în clasa a V-a era să ies şi comandat de unitate. Cea care se bucurase de invidia pionierească înainte, Livia, termina clasa a VIII-a şi trebuie înlocuită cumva. Era o fată tare frumoasă, de care eram mai mulţi suficient de amorezaţi ca s-o urmăm la şedinţele comuniste care se ţineau printr-o sală a CAP-ului (ce spun eu, că am sorbit-o din priviri până târzior, când se măritase)… Păcat că avea un nume de familie care se potrivea ca nuca în perete cu graţia ei tulburătoare: Ceapalău. Trec peste amănunte ca să nu-mi provoc suspine inutile. La convocarea adunării generale a pionierilor, am fost propus pentru înalta funcţie, alături de un coleg care, era clar, nu avea nici o şansă. Mă şi vedeam cu şnurul albastru. Parvenitismul începea deja să roadă din caracterul meu fraged. Numai că o tovarăşă profesoară (nu-i dau numele, dar nici nu o uit şi nu o iert) a recurs la o strategie: da, bun, dar ia să vină şi eleva X (nici ei nu-i dau numele, nu am iertat-o încă), pentru că la ea se află şnurul… Aceasta era o colegă de clasă, destul de ştearsă, dar silitoare… A venit. Şi a ieşit comandant de unitate, în pofida fluierăturilor şi huiduielilor băieţilor buni care mă susţineau vehement. Am simţit atunci vertijul popularităţii. Inutil însă, lucrurile fuseseră aranjate. Cumplită nedreptate, pe care am găsit de cuviinţă să o repar câteva săptămâni mai târziu, la serbarea de sfârşit de an, aruncând cu o sticlă de brifcor după împricinată. Era să se lase cu victime.
A fost o experienţă norocoasă, totuşi. Mi-am dat seama de falsitatea acelui scenariu, care, realizez acum, ne atrăgea, ne păcălea, pentru că ne punea, la o vârstă pre-puberă, într-o ipostază oficială. De atunci am devenit anticomunist şi am strigat cu şi mai mare patos, seara, în faţa blocului: „N-avem pâine şi salam, da’-l avem pe Duckhadam”.
Bogdan Creţu este conferenţiar universitar doctor la Catedra de Literatura română din cadrul Facultăţii de Litere, Universitatea „Al.I. Cuza” Iaşi.
