Anonimele gunoaie

În România, cu cât oraşul e mai mare cu atât mai mari sunt resursele utilizabile în spilcuirea zonelor centrale în dauna periferiilor. Polaritatea centru – periferie, mizerabilă, distorsionând interiorul unui oraş mare, este acută şi în raporturile dintre marile şi micile localităţi. Suntem o ţară periferică. Ne-am însuşit starea marginală din lenea de a gândi. Am transformat-o într-un mod de viaţă, renunţând uşuratici la toate idealurile trudite de cei dinaintea noastră. De ce, de unde atâta discriminare?! Una dintre cauze sunt defecţiunile, constipările în managementul dezvoltării la toate nivelele administrative. Douăzeci şi cinci de ani de târguiri şi tânguiri "democratice" n-au performat. N-au coagulat, n-au consolidat comunităţi conştiente de idealurile lor, de puterea de a şi le împlini.

Îmi vine în minte un celebru experiment evreiesc, kibuţurile. Un soi de cooperative agricole de producţie. Izgoniţi de prin toate ţările creştine, comunităţi însufleţite de acelaşi ideal, au cumpărat terenuri în Palestina. Au încercat să practice acolo comunismul pur. Într-un Kibuţ totul era la comun, munca, mâncarea, hainele, distracţia. După înţărcare, copiii erau preluaţi de creşe. Părinţii îi mai luau acasă numai de sabat. Toate cheltuielile personale se aprobau în adunarea comunităţii. Era un comunism în care fiecare membru punea suflet. Erau hotărâţi să nu trişeze. Pentru mulţi evrei viaţa în kibuţ era un ideal social. Un kibuţ accepta greu noi membri, după o lungă perioadă de probă. O caracteristică a acestor comunităţi, e că în interior funcţionau după cele mai ortodoxe principii comuniste. În schimb, în relaţiile externe, erau obligate să adopte regulile economiei de piaţă. Prin urmare un kibuţ avea nevoie de un manager performant. Alegerea lui se supunea, de asemenea, unei reguli. O dată ales, nu mai putea ajunge în funcţie decât după ce toţi ceilalţi membri ai comunităţii se perindau pe acolo. În timp s-a constatat, pur şi simplu, un fapt groaznic. Pe măsură ce şefii erau rotiţi, performanţele economice ale kibuţului scădeau. S-au prins repede de ce. La început era ales cel mai bun. Următorul era mai puţin bun. Tot aşa, din idealism social, ajungeau în funcţie manageri din ce în ce mai proşti. Atunci comunitatea a fost nevoită să ia o hotărâre care le distrugea idealurile. Au spulberat pentru totdeauna o dogmă comunistă păstrând în funcţie pe salariu capitalist pe cel mai bun manager. Acesta, blasfemie, putea fi adus şi din exterior!

Să revenim la periferiile noastre. Ce şanse avem ca o localitate să fie condusă de cel mai bun manager al ei? Nici una. Sau una atât de micuţă încât nu contează. Situaţia e diferită la localităţile mici faţă de cele mari şi foarte mari. Practic în cele mici oamenii se cunosc unii cu alţii. În campaniile electorale contează comunicarea directă în detrimentul mediilor de informare. Este un avantaj. Ca într-un kibuţ, există şansa să fie ales cel mai bun. Sunt două mari piedici ca minunea să se întâmple frecvent. Prima, cei buni nu sunt înregimentaţi politic. A doua, în localităţile mici nu-s de găsit profesionişti în dezvoltare urbană. Nu sunt nici persoane capabile să priceapă necesitatea unor astfel de specialişti. Adăugând fenomenului lipsa cronică de resurse şi de imaginaţie putem înţelege caracterul, deocamdată, predestinat periferic al acestor localităţi mai mici…

Alta e daravera în metropole. În ele sunt specialişti de toate soiurile pentru toate domeniile. Dar asta nu contează. Calităţile ce propulsează un individ într-o funcţie publică sunt de imagine. Televiziunea, internetul sunt ferestrele de intrare în cunoştinţa publică. Numai că a da bine pe sticlă şi a face bine în realitate sunt chestiuni total diferite. Binele de pe sticlă ţine de calităţile actoriceşti şi de posibilităţile conjuncturale de a le etala cât mai des. Alegătorii nu ştiu, cei care trebuie ştiu, că într-o prestaţie pe ecran, cam 70 % contează cum spui, cam 15 % cum arăţi şi numai 15 % ce spui, conţinutul de idei. Acel conţinut ce ar putea proba profesionalismul. Consecinţa e limpede. Pe ecran poţi juca excelent rolul unui samurai chiar dacă pe stradă orice neofitte te poate bate măr. Exact acelaşi fapt se întâmplă şi cu aceia ajunşi să ne cârmuiască. Numai hazardul decide dacă un ales poate fi bun la ceva în funcţia dăruită de alegători. Fenomenul este consolidat de lipsa de interes a partidelor politice pentru profesionalismul candidaţilor în domeniul dezvoltării urbane. E normal să fie aşa, devreme ce acesta nu contează în lupta electorală?

Trăim deci în absurd. Diversitatea mijloacelor de comunicare asigură promovării prin imagine puteri imaginare. Cu cât imaginea e mai puternică, cu atât şansele ca ea să aibă legătură cu realitatea sunt mai întâmplătoare. Procesul capătă o tuşă elocventă în răspunsurile imaginare permise astăzi de tehnologiile avute la dispoziţie de majoritatea actorilor sociali. Aţi observat avalanşa de comentarii anonime scăpate total din frâul bunului simţ? Prin ele se deconstruieşte un spaţiu de iresponsabilitate. Acolo gunoiul capătă consistenţa unui principiu public. Otrava e un aliment cotidian. Defecţiunile de caracter devin vectori subversivi ai umorului negru, dar mai ales prost. Ce să caute aici ideea de comunitate prin socializare? Ce sens să aibă idealurile comune într-o asemenea mocirlă?

Am putea spera la un viitor urban prietenos… De ce nu? Dar, numai dacă nou nouţul nostru spaţiu de comunicare tehnologic ar putea fi măturat. În primul rând de cei care îl murdăresc. Curată utopie, nu-i aşa?

Ionel Oancea este manager al unei companii de soluţii arhitecturale; fost arhitect-şef al Iaşului