Anotimpurile lui Bogdan Bârleanu

Pe Bogdan Bârleanu l-am vizitat în atelierul său situat în dealul Copului, pe strada Căpitan Tomida, în fiecare anotimp. Vastul ”hangan”, de o înălţime impresionantă, mi-a amintit de atelierul lui Ion Irimescu de strada Pangratti din capitală, unde pictorul şi-a petrecut anii săi de studenţie, dar şi palatul prezidenţial descris de Marquez în Toamna patriarhului, unde ”la sfârşitul săptămânii”, vulturii răscolesc cu ciocurile lor muribunde timpul încremenit dinăuntru, în timp ce oraşul ”se deşteptă din letargia-i de veacuri, aducând un iz de putredă grandoare.” Pătrundeam acolo cu sfială: pe rafturi suspendate de pereţi am văzut aşezate capete şi mâini mulate în ghips sau bronz; o adevărată protipendadă a Iaşului din alte vremuri. În mijlocul sălii, pentru a contrapuncta decorul, trona o imensă sobă de tuci, placată cu cărămidă refractară, ce se aprindea de la sine putere în anotimpul rece, scoţând valuri înecăcioase de fum, iar în anotimpul cald servea drept coş pentru schiţele ratate. Nu m-ar fi mirat, desigur, să descopăr alături de tot felul de relicve cufundate în tăcere şi praf, acoperite de pânze de păianjen, caleşti domneşti cu osiile împlântate în ceruri, roţi dinţate, fiare de călcat, râşniţe de cafea, ibrice, ceainice şi narghilele, coroanele de lauri şi sceptrele abandonate lângă sigiliile voievodale prinse de hrisoave, precum şi alte mărturii acoperite de o tainică rugină ale unui trecut pierdut în negura uitării. Înainte de a ajunge la conacul boieresc unde sălăşluia pictorul, între bucurii şi oftaturi, făceam un periplu prin grădina Copou, apoi ieşeam pe poarta mare şi o luam pe lângă grilaj în sus. Treceam de cazarmă, traversam bulevardul şi intram într-un alt parc, străjuit de copaci subţiri şi drepţi ca lumânarea, în spatele cărora se ascundea cocheta stradă Căpitan Tomida. De fiecare dată când traversam în diagonală liziera, un sentiment straniu de nelinişte mi se strecura în suflet. Nu scăpam de acest sentiment decât atunci când ajungeam în faţa casei cu iz boieresc în care îşi ducea veacul pictorul Bogdan Bârleanu. Şi vara, şi iarna, îmi ieşea în întâmpinare pictorul, încercând să coboare plin de entuziasm treptele cerdacului, dar se oprea la mijlocul drumui, ridicându-şi neputincios braţele în aer şi răsuflând adânc, din tot pieptul. În timp ce ne salutăm, îmi venea în minte scurtul portret făcut de Mircea Radu Iacoban, vecinul său de cartier şi prietenul său de pescuit vulpi, peşti şi păsări aciuate în păpurişul Jijiei: ”Ciudat acest personaj, care abia încape în barcă şi vorbeşte doar cu sonorul dat la maximum, e capabil de reală gingăşie şi delicateţe. Le sesizezi abia când îi priveşti cartoanele, din galbenul-pai şi albastrul şters ce izbuteşte să înfiripe sufletul aburit al Deltei”. Da, ciudat personaj. Chipul, dar şi statura impozantă a pictorului îmi aduc aminte de Arcimboldo, de Henric al VIII-lea pictat de Holbein, dar şi de Constantin Brâncoveanu zugrăvit în frescele Bisericii Sfântul Gheorghe cel Nou din Bucureşti. Dar asta-i o altă poveste.

Aflat în Iaşi într-un tomnatic concediu, l-am sunat zilele trecute. Bogdan Bârleanu era în febra pregătirilor. M-a invitat să ne întâlnim la Muzeul Unirii unde tocmai îşi aranja o expoziţia aniversară. M-a invitat să vin s-o văd în premieră. N-am stat prea mult pe gânduri, m-am dus. L-am găsit aşezat la o masă rotundă, înconjurat de sfori, ciocane, cuie, cleşti şi telefoane ce sunau într-una. O parte din pânze fuseră atârnate de pereţi, altele stăteau rezemate de perete. Peisaje, Veneţii, vaze cu flori…

După ce am trecut în revistă tablourile, ne-am pornit să ne depănăm amintirile. Ca întotdeauna, Bogdan era în vervă. Vorbea precipitat, sărind de la o amintire la alta. Fluxul său verbal era greu de stăvilit. Din când în când suna telefonul sau intra câte un vizitator neaşteptat, astfel că firul conversaţiei era mereu întretăiat şi apoi reînnodat la loc. Profitând de o pauză de respiraţie, l-am întrebat ce reprezintă pentru el această expoziţie.

– Cum să-ţi spun, Nichita, mi-a răspuns pictorul cu o voce străbătută de undă de regret. Anii care au trecut peste mine au lăsat în suflet multe nostalgii. Multe regrete, dar şi bucurii. ”Trecut-au anii, zice Eminescu, ca nori lungi pe şesuri/ Şi niciodată n-o să vie iar,/ Căci nu mă-ncântă azi cum mă mişcară,/ Poveşti şi doine, ghicitori, eresuri,/ ce fruntea-mi de copil o-nseninară,/ Abia-nţelese, pline de-nţelesuri/…/ Pierdut e totu-n zarea tinereţii/ Şi mută-i gură dulce-a altor vremuri,/ Iar timpul creşte-n urma mea… mă-ntunec…” Tulburătoare versuri, adesea mă gândesc la ele. Într-adevăr, timpul creşte-n urma mea… Dar nu mă-ntunec. Am trăit ce mi-a fost dat să trăiesc, destinul a fost darnic cu mine, şi merg înainte cu fruntea senină. La orice vârstă, viaţa îşi are farmecul ei. Să ştii că pe 21 octombrie, depăşesc copilăria. N-o să mai am nici o tangenţă cu ea. Evoluăm de acum pe orbite diferite. Acolo e depozitat trecutul meu, ce se îndepărtează de mine cufundându-se în hău. Aici e prezentul şi în faţă, eternitatea întreagă. Cum să nu te bucuri, cum să nu te întristezi?! Asta pe de-o parte, pe de alta, motorul acestei expoziţii, prietenul meu, profesorul Ionel Goşar, omul care m-a ajutat să trec multe praguri, s-a stins din viaţă săptămâna trecută. Îi voi păstra pururi o amintire luminoasă.

– Ce te-a împins către pictură?

– Nu ştiu exact ce, poate nebunia. În ultimii ani de liceu, tata m-a întrebat dacă vreau să dau la arte plastice, iar eu m-am îmbăţoşat: În nici un caz, i-am spus. N-am chef să stau ca tine o viaţă întreagă cu mâinile mânjite de ghips. Dar unde vrei să dai? La Drept. Şi m-am pregătit pentru facultatea de drept. În ultima clipă însă, părinţii mei erau plecaţi la Bucureşti, mama trebuia să fie operată de cancer, m-am răzgândit şi am dat la Arte, aici în Iaşi. Părinţii au aflat mult mai târziu. M-am dus la examen, având piciorul în ghips. Îl fracturasem la fotbal. Ghipsul meu era mâzgălit de sus până jos cu tot felul de hieroglife. Inscripţii ale colegilor. Într-o lună, l-am schimbat de şapte ori… După ce am studiat la Iaşi, am plecat Bucureşti… Am avut norocul să stau în gazdă la atelierul lui Ion Irimescu, cu care tatăl meu, sculptorul Iftimie Bârleanu, era coleg de breaslă şi prieten… Ce perioadă! Ce experienţă! Dormeam în atelierul lui. Noaptea când aveam insomnii sau eram bântuit de fel de fel de gânduri, mă plimbam printre statui. Le atingeam formele cu degetele. Făceam comparaţie între natura vie şi natura moartă. Acolo, la lumina lunii, totul era abstract, şi concret, totodată. Contactul cu acest spaţiu a constituit pentru mine o adevărată lecţie de artă, şi de viaţă. Adevărata facultate am făcut-o stând noaptea în atelier. Seara ieşeam deseori cu maestrul la câte un restaurant sau cafenea, unde se aduna toată protipendada Bucureştilor acelor ani. Atmosfera era parcă din Craii lui Mateiu… Un Mateiu ceva mai vital, nu unul decadent… Acolo m-am şlefuit ca om şi ca artist…

– Care e punctul tău forte în pictură şi care e punctul slab?, l-am întrebat.

– Pe ultima copertă a albumului, pe care am să ţi-l dăruiesc, am pus un text de-al meu, care poate fi luat drept un crez artistic. Tânăr fiind şi încrezător în mine, purtam discuţii pe margine de cuţit cu tatăl meu, sculptorul Iftimie Bârleanu. În artă, ziceam, dacă nu pictezi subiecte majore, eşti mort. Şi tata îmi răspundea surâzând cu detaşare: ”Măi, băiete, măi! În artă nu există subiecte minore sau majore. Uită-te la o natură a lui Baba, găseşti în ea un univers întreg”. Şi aşa, încetul cu încetul, am înţeles cum vine treaba. Şi am înţeles, cu timpul, ce înseamnă să fii artist cinstit cu tine însuţi. Eu îmi cunosc şi punctele tari, şi cele vulnerabile. Nu stăpânesc cum se cuvine linia, dar ştiu să fac culoarea să vibreze. La desen, mă îngenunchează mulţi. Eu însumi îngenunchez în gând în faţa acelora care fac din linie un miraj. Le aduc în taină un omagiu. Culoarea însă o am în sânge. Veneţiile mele sunt ca un poem.

Ajuns acasă şi răsfoind cu grijă paginile albumului Bogdan Bârleanu îngrijit de Grigore Ilisei, am dat peste următorul pasaj, scris de Corneliu Ştefanachi, în anul 2000: ”Lucrările sale, multe la număr, sunt parcă strofe dintr-un amplu poem, pe care Bogdan Bârleanu l-a aşezat cu fiecare zi de lucru pe pânzele şevaletului. Iarna, toamna, toate cele patru anotimpuri surprinse în tablouri revarsă spre cei care le privesc o adevărată simfonie de culori, fără nici o stridenţă, de un echilibrul tonic, dătător de frumuseţe şi încărcat de sugestii că viaţa merită să fie trăită în bucurii”.

Nu vă sfiiţi, când vă plimbaţi pe Lăpuşneanu, faceţi un scurt popas la Muzeul Unirii, şi veţi simţi, acum, în plină toamnă, de adevărul cuvintelor spuse de către don Corneliu cu asupra de măsură.

Nichita Danilov este directorul general adjunct al Institutului Cultural Român din Chişinău, scriitor şi publicist