Au rămas amintirile. Imnul Iaşului este de fapt un cântec folcloric evreiesc

Interacţiunea dintre cultura ro­mâ­nească şi cea evreiască a fost foarte puternică, iar influenţa uneia asu­pra celeilalte este o realitate isto­ri­că. Atât de puternică, încât chiar unul din cele mai cunoscute cântece ale oraşului are la bază o melodie folclo­rică evreiască din Rusia. Aşa susţine istoricul Florin Cîntic, directorul Arhivelor Naţionale Iaşi, care vede o legătură puternică între „Iaşule, mân­dră cetate“ şi „Tumbalalaika“, ultima descriind, în idiş, povestea u­nui tânăr evreu foarte inteligent ca­re îşi caută o soţie pe măsură, iar pen­tru aceasta inventează mai multe ghicitori spre a-i testa isteţimea.

„Din punctul meu de vedere, iden­titatea evreiască este foarte impor­tantă pentru memoria, tradiţiile şi istoria Iaşului. Nu doar pentru că aici au fost comunităţi puternice, ci pentru că în raporturile dintre evrei şi ieşenii creştini-ortodocşi erau cam 50 la 50. Astfel, interacţiunea a fost foarte clară, fără echivoc. Dacă se vorbeşte de par­tea românească că imnul statului Israel are la origine o melodie din folclorul românesc, în egală mă­su­ră am descoperit că imnul ora­şului, «Iaşule, mândră cetate», este în totalitate bazat de fapt pe linia melodică a uneia dintre cele mai cunoscute melodii evreieşti, care se cheamă «Tumbalalaika»“, a spus Cîntic.

În secolul XIX, în Imperiul Ţarist, exista o politică antisemită de stat, fi­ind şi locul de unde au pornit po­gromurile în formă organizată şi, ca efect al acesteia, exilul evreiesc din România vine din spaţiul rus, dar şi din Galiţia.

„Asta explică de ce melodiile făceau parte din ambientul sonor al oraşului Iaşi. Iar, de asemenea, eu nu sunt specialist muzicolog, dar, după pă­re­rea mea, obişnuinţa românească din perioada interbelică de a se asculta romanţe este tot o influenţă evreiască. Romanţele sunt o proiecţie a modului de muzică ce se asculta în cadrul comunităţilor evreieşti, chiar dacă cuvintele nu sunt legate de tradiţia acestora. Acest tip de muzică care însoţea întâlnirile amicale sau lucrurile de la un moment de sărbătoare au fost transferate în comunitatea ro­mânească. Nu putem vorbi de Iaşi fără această componentă iden­titară evreiască“, a adăugat directorul Arhivelor din Iaşi.

Marele Dic­ţionar Geografic al României din a­nul 1901 consemna existenţa, la Iaşi, a 59.427 de suflete, dintre ca­re 24.087 ortodoxe, 31.814 mozai­ce şi restul de alte religii. Evreii erau majoritari în oraşul Iaşi, unde se găseau 24.780 de români şi 31.829 de israeliţi, restul fiind germani, ruşi, poloni, greci etc.

Carnea se ia acum de la supermaket, nu de la haham

Acum însă, evreii ieşeni se în­scriu în ritm galopant în hora glo­balizării, iar moştenirea spirituală, trecută prin marile vicisitudini ale unui secol nebun şi criminal, pier­de teren în faţa modernităţii şi consumerismului. Faţă de Iaşul de odi­nioară, Abraham Ghiltman, preşe­din­tele Comunităţii Evreieşti, spu­ne că se fac eforturi ca tradiţiile să nu se piardă, însă oamenii sunt mai moderni când vine vorba de practicile religioase.

„Societatea în ge­neral s-a modernizat, dar sărbă­to­rile au rămas aceleaşi“, observă a­cesta. Interviul este oprit câteva momente de secretara acestuia, ve­nită să aducă nişte produse comandate pentru Comunitate şi să ia ba­nii de la şef pentru a plăti. „Banii jos şi ochii la uşă!“, glumeşte Ghiltman. Imediat însă, preşedintele îşi continuă analiza despre trans­formarea cutumelor mozaice în anii ce-au trecut. „Oamenii nu mai sunt aşa de religioşi ca înainte. Îmi aduc aminte, în anii copi­lă­riei mele, ca să se introducă un aliment nou trebuia întrebat un rabin. Era vorba dacă se poate mânca usturoi de Paşte. Tata s-a dus la rabin să îl întrebe, şi acesta a spus că se poate. Până atunci nu se mânca în familie usturoi pentru că se spunea că nu este voie. Ca să vă daţi seama cum se respecta tradiţia înainte şi cum acuma!“, îşi aminteşte Ghiltman.

În ultimii ani, de Hanuka şi Purim comunitatea sărbătoreşte la Hotel Traian. În schimb, Paştele evreiesc (Pesah) este momentul de adunare într-un cadru mai intim, unde se rememorează eliberarea poporului ales din robia egipteană. „Paştele nu este o sărbătoare veselă ca să poţi avea şi program artistic. Îl sărbă­to­rim în cadrul comunităţii prin­tr-o masă, «Seder», ce înseamnă «ordine»“, a zis acesta. Pe vremuri, când comunitatea evreiască era numeroasă, masa de „Seder“ nu se sărbătorea la comunitate, ci în mijlocul familiei extinse, care era foarte unită.

„Acum, familiile nu mai sunt aşa numeroase şi se face la comunitate. La anumite rugă­ciuni trebuie să fie zece bărbaţi. Acum, de unde să mai fie într-o fa­milie zece bărbaţi?“, spune Ghilt­man. Totodată, în decursul vremii, şi obiceiurile alimentare s-au modi­ficat. Astfel, dacă pe vremuri, evreii ieşeni nu cumpărau carne decât de la un „haham“, cel care tăia vite şi păsări, cu respectarea anumitor pre­scripţii religioase, acum, lipsa bani­lor a schimbat acest obicei în unele familii.

„La comunitate se mai respectă, dar pentru acasă, fiind mai ieftin, oamenii mai cumpără şi carne din supermarketuri… ce se găseşte pe piaţă. Hahamul spu­nea o rugăciune înainte de a tăia vita sau pasărea. Era un anumit sistem de a se tăia ca să se scurgă sângele. Sunt nişte principii care din punctul de vedere al igienei erau foarte necesare. Erau preluate aceste norme din Israel, unde, din cauza căldurii foarte mari, vă daţi seama ce se poate întâmpla cu o pasăre tăiată şi din care nu se scurge bine tot sângele“, explică şeful evreilor ieşeni.

Puţini evrei mai vin la Sinagogă

Ritualurile specifice cultului le îndeplinesc acum într-o sală ce an­terior servise drept restaurant ritua­lic, situat lângă Palatul de Justiţie, dar mai ales în lipsa unui rabin. Înainte de 1940, în Iaşi erau peste 130 de sinagogi. Numai în Târgu Cucu funcţionau trei. Exista chiar şi o stradă denumită a Sinagogilor datorită numărului mare de lăcaşe de cult dispuse de-a lungul acesteia. Acum, doar două mai stau în picioare, ambele fiind în faza de renovare. Sinagoga Mare este situată pe această stradă, la numărul şapte, spune Ghiltman.

„Puţini mai vin. Fiecare găseşte o scuză că nu poate veni şi face rugă­ciu­nea acasă. Unii nu pot veni din cauza sănătăţii, alţii din cauza ser­viciului. Acum se ţin rugăciunile dimineaţa. Pe vremuri se făceau rugăciuni la sinagogă şi diminea­ţa, dar şi seara“, îşi aminteşte a­cesta. Până nu demult, comunita­tea avea în mijlocul ei şi un ra­bin, venit temporar tocmai din Ţara Sfântă şi de a cărui remuneraţie se ocupau coreligionari din Statele Unite ale Americii. Totuşi, misiunea acestuia de propovăduire a în­văţăturilor l-a purtat spre alte co­mu­nităţi aflate în nevoie de Cu­vântul Domnului, astfel că acum, Iaşul nu are niciun rabin, iar înţe­lepciunile Torei nu mai pot fi ascul­tate la Iaşi în forma originală. Spre comparaţie, în anul 1939 erau 62 de rabini în urbe.

„Tora nu este scrisă în idiş, nici în ebraică, ci în aramaică. Bineînţeles, dacă nu eşti pregătit, nu ai cum să citeşti. Sunt pe Internet traduceri, dar una e să citeşti o traducere, şi alta e să citeşti direct Tora“, spune cu un of în voce Ghiltman. Se înse­ni­nează însă numai la gândul că, cel mai probabil, din toamnă, Anul Nou iudaic (Roş Aşana) şi Yom Kippur vor fi celebrate în Sinagoga Mare, unde lucrările sunt în toi.

Relaţii strânse cu Mitropolia Ortodoxă şi cu Episcopia Romano-Catolică

Fiind puţini la număr şi având multe neajunsuri, întrajutoarea mem­brilor este în schimb foarte puternică. Evreii cu posibilităţi financiare limitate sunt ajutaţi cu sume de bani, iar cei bătrâni şi cu venituri mici primesc bani pentru me­dicamente. Mai mult decât atât, o­draslele născute în familii evreieşti sărace, numiţi „copiii nevoii“, pri­mesc îmbrăcăminte, rechizite când merg la şcoală, dar şi bani. Din când în când mai primesc o mână de ajutor şi din partea familiei Fi­terman, prezentă în cel mai recent top Capital al celor mai bogaţi ro­mâni pe poziţia a doua în judeţ şi locul 71 naţional, cu o avere estimată între 70 şi 75 de milioane de euro, cu afaceri grupate îndeosebi în industria medicală şi în imobiliare.

Preşedintele Comunităţii Evre­ieşti întreţine relaţii foarte strânse cu Mitropolia Ortodoxă şi cu Episcopia Romano-Catolică. Actua­lul Patriarh Daniel a şi dat o mână de ajutor Comunităţii pentru dema­rarea reparaţiilor la Sinagoga Mare. „Pe vremea când Preasfinţitul era mitropolit ne-a ajutat şi a intervenit la Ministerul Culturii şi Cultelor ca să se repare Sinagoga Mare din Iaşi, care este de fapt şi prima de pe teritoriul României, de la 1671. Iniţial, era de lemn dar într-un pu­ternic incendiu a ars şi a fost re­fă­cută din piatră şi cărămidă“, spune Ghiltman. Despre puternicele le­gături dintre iudaism şi creştinism, şeful evreilor ieşeni ne-a povestit o mică întâmplare anecdotică petrecută cu câţiva ani în urmă, când nu era preşedinte. „Atunci când a ve­nit secretarul general al comunităţii, din Israel, am fost cu el în oraş să vadă o proprietate a co­mu­nităţii şi, trecând pe lângă Bi­serica Bărboi, a spus: «Hai să in­trăm înăuntru!» Ce să cauţi tu ca evreu într-o biserică, l-am întrebat nedumerit. «Vreau să văd picturile unor evrei!», mi-a răs­puns“, îşi aminteşte Ghiltman.

Cum a dispărut un cimitir de 7 ha din Tătăraşi

Între cei care au ales să se stabilească în Israel şi diasporă este în continuare o strânsă legătură. În Ţa­ra Sfântă trăieşte o mare comunitate provenită din România, plecaţi în mai multe valuri, iar în Tel Aviv şi la Haifa sunt foarte mulţi evrei originari din zona Iaşului. Dacă în 1930 în judeţul Iaşi erau 46.028 de evrei, în 1956 rămăseseră aproximativ 14.000. La distanţă de zece ani numărul lor scăzuseră dramatic, până la 3.719 suflete, restul alegând să înceapă o viaţă nouă în statul Israel. În anul 1977 mai erau în judeţ puţin peste 2.000 de vrei, iar imediat după Revoluţie, în 1992 comunitatea număra 581 de membri.

O parte dintre cei plecaţi în timpul regimului comunist în Israel revin la locurile natale mai ales atunci când se comemorează Po­gromul din iunie 1941, căruia au căzut victime mii de evrei ie­şeni, şi în preajma sărbătorilor evre­­ieşti de toamnă. Aceştia merg în­deosebi la cimitir, pentru a-şi plân­ge rudele decedate. Foştii ieşeni gă­sesc un oraş schimbat complet din care doar zona centrală o mai re­cu­nosc, susţine Ghiltman. Unii mai ţin legătura cu prietenii şi vecinii lor de confesiune creştină, pe care i-au lăsat în urmă când au emigrat spre Israel. Ghiltman spune că, prin stabilirea liniei directe Iaşi – Tel A­viv, numărul evreilor care vor vi­zi­ta Iaşul va creşte, mai ales că îna­inte călătoria era una anevoiasă, pâ­nă în Bucureşti şi de acolo plecau cu autocare spre Iaşi.

În pre­zent, comunitatea are un singur ci­mitir propriu, cel din Păcurari, dar puţini mai ţin minte că, până la cel de-al Doilea Război Mondial, mai exista unul. Acesta era situat în Tă­tă­raşi, pe strada Ciurchi, unde acum este un teren viran, de sport, dar un­de mai mult îşi fac veacul nume­roşii maidanezi. „Acela a fost pri­mul cimitir evreiesc şi avea 7,3 hectare. Era plin. Ca să fac o mi­că paranteză, la evrei, mormân­tul unde e îngropată o persoană este «locul mortului». Nu poţi să pui deasupra pe altul, ca la creştini după ce se face dezgroparea. Din ordinul lui Antonescu a fost distrus cimitirul. Atunci, în cartierul Ţicău era alunecare de teren. S-au luat pietrele din ordinul lui An­tonescu şi au fost puse să consolideze malul. Unele au folosite şi la pavaje“, spune cu regret. Mă­sura face parte din politica antise­mită a statului român din acei ani.

„Un fel de consemn al tăcerii pe subiectul acesta, inclusiv între istorici“

„Urmele vieţii evreieşti în Iaşi şi în restul României au fost şterse sistematic de-a lungul secolului 20. Astăzi pot fi văzute ici-colo, doar în filigran, de către ochiul versat şi care vrea să vadă. A existat un fel de consemn al tăcerii pe subiectul acesta, inclusiv între istorici, care au văzut documentele, dar au dat pagina mai departe – un tabu ideologic dacă nu ostilitate naţionalistă pe faţă. Suntem în situaţia de a explica aproape de la zero cum au stat lucrurile de fapt. Moder­ni­ta­tea României nu poate fi explicată fără contribuţia evreiască. Lumea se miră când aude, ridică din umeri sau refuză să creadă. Şi nici nu este de mirare, de vreme ce profesorii şi părinţii nu le-au spus ce era de spus, ba dimpotrivă unii s-au lăsat mânaţi de mituri antisemite şi rudimente propagan­distice. Expunerea crimelor antisemite din timpul celui de-al Doilea Război Mondial provoacă blocaje psihologice şi mai mari. Este greu să admiţi, după ce ţi s-a spus în şcoală că faci parte dintr-un popor eroic, paşnic şi nepri­hă­nit, că unii dintre bunicii noştri au participat la grozăvii, pe teritoriul României şi al fostei Uniuni Sovietice, împotriva evreilor, şi în­că la o scară inimaginabilă. Dar, chiar aşa mai greu, vom pricepe până la urmă, pentru că standar­dele lumii civilizate spun că atroci­tatea trebuie recunoscută ca atare pentru a putea merge mai departe împreună cu lumea bună“, a subliniat is­toricul Adrian Cioflâncă, mem­bru în Colegiul Consiliului Na­ţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii (CNSAS).