Boborul

Părerea mea, care nu contează, e că poporul nu are dreptate niciodată. Dar niciodată. Dacă el ar fi luat ca o singură entitate unită care să reacţioneze în timp real, aşa cum face un individ singular, atunci lumea s-ar duce dracului. Marele noroc de până acum al speciei umane e că a existat mereu o întârziere în comunicare, în răspuns din partea poporului, acesta nu a fost niciodată pe fază, nu a fost niciodată informat în timp util în tot ansamblul lui, ci defazat. El nu a avut vreodată posibilitatea să afle un adevăr, o întâmplare, o faptă în acelaşi moment de la vlădică, la opincă. De pildă, când s-a făcut o revoluţie aceasta a fost declanşată târziu, după ani de acumulare, atunci când informaţia a ajuns, în sfârşit, la creierul şi ultimului imbecil din vârful muntelui; dacă s-a stârnit un război, la fel s-a întâmplat. În cazul în care ar fi reacţionat în timp real, revoluţiile şi războaiele ar fi fost stârnite la primul semn de greşeală, informaţiile ar fi avut efect imediat, adică zilnic!…

Poporul, din care fac şi eu parte, evident, ca să nu se înţeleagă că vorbesc din sfere superioare despre „o adunătură” inferioară, este o grămadă de oameni buimaci, dezinformaţi (informarea exagerată tot dezinformare se cheamă) care se mişcă în diferite direcţii în funcţie de impulsuri de moment, de interese aşa-zis „comune”, care este extrem de uşor influenţabil prin faptul că e credul, informaţia propagându-se în interiorul lui cu viteze mari şi din ce în ce mai distorsionată, şi care nu are niciun regret faţă de greşelile comise sau deciziile luate. Pentru că el, poporul, nu poate fi tras la răspundere, el nu dă cu subsemnatul nicăieri, nu are şef. El taie şi spânzură, cine să îl spânzure pe el?… Fără el n-ar exista nimic. Iar dacă ar fi ca „oamenii” să conducă cu adevărat, şi nu prin reprezentanţii lor sau prin dictatori, atunci ar fi dezastru. Pentru că nu ar mai exista nicio ordine, haosul s-ar declanşa imediat şi s-ar prelungi la nesfârşit mărindu-se ca un bulgăre de zăpadă.

Uitaţi cum se propagă o informaţie proaspătă, nou apărută în eter, în rândul poporului, urmăriţi reacţia oamenilor la ea şi veţi afla de ce „el” nu conduce lumea, de ce nu trebuie să conducă vreodată lumea. Pentru că „el” nu este doar un grup de intelectuali versaţi, citiţi, cultivaţi, educaţi, tehnocraţi, şi nici un altul din ţărani de la coada sapei analfabeţi, murdari, nepricepuţi, proşti, ci un amestec din toţi. Iar „toţi” nu pot face nimic constructiv de capul lor, al tuturor împreună, ci doar de câteva capuri, cât mai puţine, sau doar unul. Poporul suveran e o utopie şi aşa ar fi bine să rămână în veci.

Pentru că „el” ar alege întotdeauna sub influenţa sentimentelor primare de furie, frică, iubire, adoraţie, bucurie, jenă, consternare, plictiseală, obişnuinţă ş.a.m.d. Individul, atunci când ştie că face parte dintr-un grup mare şi că responsabilitatea lui este diluată precum o picătură de ulei în ocean, îşi dă frâu liber prostiei, inconştienţei, mofturilor, adică pornirilor de turmă. Astfel îi vine uşor să opteze pentru orice aberaţie fiindcă nu-şi imaginează că dorinţa lui poate fi dusă la îndeplinire. Oricât de conştient ai fi, nu poţi asimila totalmente ideea că atunci când mergi la vot opţiunea ta chiar contează. Tu chiar nu crezi că ştampila ta, doar a ta, îl va alege pe cutare preşedinte, îl va da jos pe altul, îl va spânzura pe altul sau îi va mări salariul, puterea şi încrederea. Gestul în sine pentru tine e prea mic ca să îi acorzi o importanţă atât de mare. Cum să omori pe cineva cu o simplă ştampilă pusă pe o bucată de hârtie? Nu cred, ia de-aici!…

Când te găseşti într-un grup mare de oameni care strigă fiecare ce vrea, îţi este mult mai uşor să strigi şi tu orice aberaţie pentru că faci parte din mulţime. Dacă, însă, eşti singur nu-ţi mai vine să zici nici pâs.

El, poporul, nu ştie niciodată adevărul pentru că acest lucru este imposibil de realizat. Sursele sunt atât de multe, atenţia este atât de uşor distrasă, fiecare individ interpretează în felul lui cele auzite sau văzute, şi le transmite mai departe cu propria amprentă, încât nu vor ajunge la urechile cetăţeanului următor decât frânturi dezasamblate şi puse la loc de sute de ori de cei dinainte, sau nu vor ajunge deloc. Şi nu este nimeni în stare, ori destul de credibil în ochii tuturor, care să reuşească o transmitere a adevărului curat. Cum să te descurci în hăţişul acesta de adaosuri, comentarii, reacţii?

Sunt atâtea exemple de prostie a poporului în istorie că nici nu mai trebuie amintite. Avem chiar momente noi, proaspete, cum ar fi Brexit-ul, evident, sau puci-ul din Turcia. În ambele cazuri poporul a decis influenţat, fireşte, de orice adiere de vânt, de orice şoaptă care se propagă de la o ureche la alta, de orice ţipăt venit din depărtare. Mă distrau enorm comentariile cetăţenilor britanici de după votare: „Am votat pentru Brexit, dar nu am crezut că o să se întâmple cu adevărat!”, afirmaţie tipică pentru un reprezentant al poporului. Acest banc de peşti, această turmă de oi, această cireadă de vite nu face altceva decât să înoate fără nicio noimă în toate direcţiile, să se arunce laolaltă în prăpastie sau să calce în picioare tot ce întâlnesc în goana lor nebună, nimic mai mult, nimic constructiv. Cel mai bun lucru pe care îl poate face e să supravieţuiască, asta da, fără evoluţie, la nesfârşit. Instinctul îi protejează pe toţi de la pieire, iar din orice cataclism uman sau natural măcar 20% vor trăi, asta îi va duce mai departe.

Prin urmare poporul, în ansamblul lui, nu este niciodată mulţumit, nici măcar de decizia lui care s-a întâmplat foarte de curând. Şi atunci ce sens are să te iei după el? Nu are nici măcar logică pentru că nu poţi găsi un numitor comun, un fir constant al coerenţei pe care să îl duci mai departe şi să-l foloseşti pentru a construi un raţionament. El este schimbător ca apa şi nestatornic ca vântul, iar cine se ia după el, cine se bazează pe el, greşeşte invariabil. Lumea va fi mereu condusă de o mână de oameni, răi sau buni, nu contează, care au înţeles acest lucru, pentru că doar aşa va fi stabilitate şi evoluţie, oricât de ciudată ar părea afirmaţia la prima impresie. Fiindcă e mai uşor să urmezi aberaţiile câtorva oameni care, vrând-nevrând, vor avea coerenţă, decât vacarmul tuturor.

Briscan Zara este scriitor şi publicist