Bragadiru. Cu sau fără berărie

De Bogdan CREȚU

marți, 04 iunie 2013, 01:50

1 MIN

„Publicul românesc este obişnuit şi cere o bere alcoolică. O bere săracă în alcool nu poate fi vândută mai ieftin, deoarece plăteşte aceleaşi taxe, oricare ar fi gradul ei de alcool şi fabricantul care ar face o asemenea bere ar merge la o ruină sigură, publicul preferând o bere alcoolică la acelaşi preţ”.

Există, aparent, doar aparent, locuri lipsite de istorie sau, în orice caz, locuri în care istoria a refuzat să se concretizeze vreodată în evenimente memorabile. Dacă stăm şi ne gândim bine, de fapt, astfel de fapte, demne de a fi trecute în scripte şi de a fi definitiv săpate în memoria unei comunităţi, nu se petrec în fiecare zi şi nici în fiecare loc. Cu atât mai puţin, îmi vine să spun, ridicând o anumită mănuşă, la Bragadiru. Bine, dar ce legătură are Bragadiru, mă veţi întreba? Nici una, mă grăbesc să vă răspund, absolut nici una. E un simplu exerciţiu de luni dimineaţa, pentru marţi dimineaţa, pe care nu ţin să-l justific aici. Oricum, mă consolez că, fiind vorba despre bere, poate pe unii domni îi va interesa. Deşi nu în special atenţia domnilor mă interesează pe mine de regulă…

Două lucruri îi vin oricui în minte când aude de Bragadiru: în primul rând, fabrica de bere; apoi, microbiştii îşi pot aduce aminte de o aventură în divizia A a unei echipe de fotbal, numite, după berărie, Fulgerul Bragadiru. Renunţ la această poveste pentru că nu mi se pare interesantă; mai fistichiu poate fi rezumatul ei sec: a fost odată o echipă de fotbal, Fulgerul Bragadiru, care, prin voinţa unui finanţator, şi-a schimbat denumirea în AEK Bucureşti, după care s-a mutat pe Bega. Pare un reportaj scris de Urmuz. Sau măcar de un ziarist care i-a frecventat pe dadaişti. Realitatea poate fi, iată, foarte colorată. Chiar şi la Bragadiru…

Primul motiv de notorietate al orăşelului este însă mai important. Fabrica de bere, celebră încă din secolul al XIX-lea, constituie, cred, mai bine de jumătate din tradiţia locului. O tradiţie, din păcate, întreruptă prosteşte, ca atâtea altele. La noi încă nu există minima inteligenţă comercială, care să îi înveţe pe investitori că un brand vechi cântăreşte la fel de mult precum calitatea propriu-zisă a produsului. Într-o broşură apărută în 1910, scrisă de N. Basilescu, profesor la Universitatea din Bucureşti şi intitulată Industria berei şi criza viticolă, berăria din Bragadiru este pomenită de multe ori, ca una dintre principalele surse de alimentare a bucureştenilor, în special pe timp de vară. Din interviul pe care autorul i-l ia unui specialist (un domn doct numit Zaharia), rezultă însă că această licoare, ca şi altele similare de producţie autohtonă (să le pomenim, căci ţin de trecut: Luther, Oppler, Basilescu), suferă de un păcat capital, preţuit însă de consumatori ca o calitate importantă: este alcoolizată în exces. „Publicul românesc este obişnuit şi cere o bere alcoolică. O bere săracă în alcool nu poate fi vândută mai ieftin, deoarece plăteşte aceleaşi taxe, oricare ar fi gradul ei de alcool şi fabricantul care ar face o asemenea bere ar merge la o ruină sigură, publicul preferând o bere alcoolică la acelaşi preţ”, lămureşte expertul amintit. În orice caz, acum 100 de ani, fabrica de bere de la Bragadiru era ţinută la mare preţ, printre cele cu totul 18 fabrici din ţară, din care însă majoritatea ar fi trebuit „din punct de vedere sanitar să dispară”. Berăriile mai sus pomenite, alături de cea de la Azuga, erau considerate de acest erudit în materie domn Zaharia, universitar serios, „adevărate fabrici model, ce se pot compara cu oricare fabrici din străinătate”. Nu bag mâna în foc, măcar pentru că observ că numele autorului lucrării din care mi-am pescuit citatele este acelaşi cu numele uneia din cele cinci fabrici de bere lăudate cu atâta entuziasm. Amintesc doar că, mai sceptic şi, sigur că da, mai puţin naţionalist, Caragiale prefera să importe berea din localurile patronate de el din Germania.

În fine, culeg dintr-o altă broşură veche (Amintiri de A. Vlahuţă şi I.L. Caragiale, de Paul Bujor. „De”-ul din titlu trebuie luat drept „despre”) faptul că aceeaşi berărie din Bragadiru a încercat să îi angajeze pe Coşbuc şi Vlahuţă, pentru a face faţă atracţiei pe care, în mediul artistic, berăria lui Caragiale o exercita. Epigonul lui Eminescu povesteşte: „Săptămâna trecută vine la mine un trimis al berăriei Bragadiru şi-mi spune: Ştiţi, d-le Vlahuţă, ce ne-am gândit? Ne-am gândit că noi am putea concura berăria Caragiale. Caragiale avea atunci berăria din piaţa teatrului Naţional, lângă cafeneaua Fialcovschi. Noi, adică fabrica Bragadiru, închiriem localul, dăm, bineînţeles, berea noastră; suportăm, în fine, toate cheltuielile, numai dacă dv. şi cu dl. Coşbuc veţi voi să staţi în berărie ca supraveghetori. Când berăria noastră va avea doi literaţi, atunci batem berăria Caragiale!” Iată-l pe autorul Momentelor şi schiţelor sabotat, în afacerile care oricum nu i-au mers strălucit niciodată, de cei din Bragadiru. Oricum, antreprenorii s-au lovit de refuzul celor doi scriitori. Şi totuşi, nu pot decât să suspin nostalgic. Cine ar mai angaja azi un literat pe un asemenea post? Mai are scriitorul atâta căutare şi vino-ncoa’? Întrebare retorică…

În fine, într-un articol din „Sămănătorul” din anul 1904, Nicolae Iorga recenza, sub titlul O comună rurală din România, o monografie succintă dedicată de un anumit Gîdei satului Bragadiru. Cum textul a fost cules de marele istoric în volumul din 1914, O luptă literară, cititorul interesat poate culege câteva informaţii despre viaţa de zi cu zi în Bragadirul începutului de veac XX chiar de aici. Sigur, nu trebuie să ne scape perspectiva „sămănătoristă”, care schematiza lucrurile, imprimându-le un radicalism fie idilic, fie sordid. „În comuna Bragadiru-Bulgaru, conspectează, deformând, Iorga, sunt oameni care stau în tainiţe cu un singur mic ochi pentru lumină, sunt odăi în care dorm la un loc trei familii până la unsprezece inşi, în care, în camere scunde cu lut pe jos, aproape fără fereşti, groaza de frig închide în cursul iernii de şase luni pe toate acele nenorocite făpturi, aproape animale, care şi-au întovărăşit sărăcia. (…) Dacă se află ţărani bogaţi cu miile de lei, ţărani care ştiu ceti şi scrie (nici 40 la sută bărbaţi, nici 12 la sută femei), nu e nici unul care să nu doarmă la un loc cu toţi copiii lui. Nu e nici unul în care să se vadă energie, iniţiativă, o scânteie de lumină, o încordare de muşchi spre o stare mai bună. Se pare că rasa decade: fetele de 15 ani arată ca şi cum ar fi de 11, femeile de 30 sunt bătrâne, muncitorii fabricii de spirt sunt repede toropiţi de muncă şi fabricantul aduce pe alţii cu şelele mai bune…” Trist tablou, pipernicite perspective.

Ce mai este azi la Bragadiru? Mai puţină sărăcie, sigur. Femeile arată, din câte pot bănui, infinit mai bine. Mai puţină promiscuitate, mai multă igienă. Mai multă cultură? Greu de spus… Am reţinut că în Bragadiru dezvoltatorii imobiliari au creat un grup de blocuri, pe care l-au numit, foarte modest şi, de fapt, foarte kitsch, „Cartierul latin”. Nici mai mult, nici mai puţin. Probabil în amintirea afilierii abuzive de acum un secol a Bucurescilor, ca „Mic Paris”, la marele Paris. O tentativă de a lega noul parc imobiliar de o tradiţie inconsistentă.

Fiecare are Veneţia sa. Nu mai ştiu dacă există vorba asta sau am produs-o eu acum. În orice caz, ar trebui să existe… Îmi vine să forţez, atenţionând că nu sunt deloc ironic: fiecare are şi Bragadirul său. Exact acela pe care îl merită. Al meu e legat, după cum v-aţi dat seama, de berea de acum 100 de ani. Şi de mai ce? Cine poate şti?

Bogdan Creţu este conferenţiar universitar doctor la Catedra de Literatura română din cadrul Facultăţii de Litere, Universitatea „Al.I. Cuza” Iaşi