Când normalitatea pare un lux

Un an sau doi după facultate, când lucram ca redactor la un ziar raional din sudul Ucrainei, am dat peste Sărbătoarea continuă de Ernest Hemingway. Era, propriu-zis, o ediţie în rusă (Праздник, которыйвсегдастобой). Întâmplare fericită, ba chiar mirobolantă, pentru că rima pe un plan foarte îndepărtat, fantomatic, cu umila mea condiţie de scriptor de atunci. Rima bovaric, desigur: scriam într-un birou de epocă, cu pereţi groşi şi tavanul înalt, împărţind masa cu un rus scund şi veşnic bine dispus.

Nici prin cap nu mi-ar fi trecut că poţi scrie şi aşa, într-o cafenea, cum făcea Hemingway în tinereţile sale, la Paris. La noi, pe atunci, era inconceptibil să-ţi faci o însemnare oarecare pe un şerveţel, darămite să scrii, pe bune, ore în şir, fără să-ţi atragi privirile suspicioase ale chefliilor.

Ei, bine, capitalismul, aşa sălbatic şi nepieptănat cum ni s-a instalat (după modele cărora unii de la noi li se închină şi acum) a redimensionat lucrurile şi în sensul ăsta, punând percepţia cumva cu tălpile pe pâmânt. Hemingway, la rigoare, şi-ar fi putut scrie şi la Bălţi, de exemplu, articolele sau câte o nuvelă, fiindcă localul – ca spaţiu generic – s-a democratizat, lumea intră, comandă şi îşi vede de ale sale, nu se mai simte vizată de tastatură…

Am fost nu demult într-o cafenea – parte dintr-o reţea din alea cu moţ, unde cafeaua te costă patru-cinci euro, deşi nu-i mai brează decât într-o bodegă de la periferie. Ce m-a izbit: numărul puştilor, bine stilaţi şi toţi ca unul cu laptopuri, ca şi cum ar fi ascultat de un consemn obscur. Bine, unii intră să-şi facă temele (altă premieră pe aici!), per ansamblu, însă, impresia e de exclusivism cu lămpi de neon.

S-ar zice că descopăr, la ceas târziu, o Americă demult instalată pe plai (şi care, apropo, a bântuit bine mersi şi în socialism, chiar dacă în forme mai discrete): inegalitatea socială, diferenţele, câteodată teribile, dintre o pătură şi alta. Dar nu e totuşi un mârâit de stânga: ce pare un lux, câteodată obscen, e în fapt o normalitate. Scriu însumi pe calculator şi ştiu ce spun: contează şi gadget-ul, şi cafeaua, şi anturajul. E vorba, propriu-zis, de instrumente şi cadru – un strict necesar, în definitiv, de care ar trebui să aibă parte nu doar o mână de norocoşi, fiindcă procură şanse şi e important să le ai exact când le poţi valorifica.

Ştiu: nevoie, criză, tranziţie, miliarde subtilizate, găinării geopolitice. Presa ne intoxică zilnic cu variaţii pe teme din astea. Şi totuşi e atât de simplu, oricât s-ar crampona experţii puterii de contrariu: nu bagi – tu, majoritate parlamentară, tu, Oligarh Rău, cum te gratulează presa fără acces la ciolan – numai în odrasla ta, dacă vrei cu adevărat să fie fericită şi, mai târziu, să dea şi o măsură a valorii. Aloci în educaţie, faci un cadru: creezi imperiosul mediu nutritiv. Prin legi, prin ordonanţe, chiar prin măsuri draconice, de ce nu, fiindcă e în puterea ta şi fiindcă miza, scuzaţi că repet truisme, e mare cât viitorul. Cât bănet cheltuim noi pentru tot soiul de mese rotunde, dineuri, recepţii, câte fonduri se toacă pentru panglicari în campaniile electorale? Cu ce-au ascuns ticăloşii tranziţiei prin ofshore-uri, cu ce mai fură încă, în două decenii, nu mai mult, am avea chiar lumea aspiraţiilor noastre: în chipul acestor copii, maturizaţi elegant şi profund.

Ghenadie Nicu este corespondentul "Ziarului de Iaşi” în Republica Moldova