Carta 77

S-au împlinit 40 de ani de când a fost lansata Carta 77, aniversare ignorată aproape total de mass-media din România. Mă întreb de altfel, în ce mă măsură generaţiile tinere au idee despre ce a reprezentat acea mişcare cehoslovacă pentru drepturile omului; cât despre cei mai vârstnici, am văzut că mulţi dintre ei dau dovadă, în ce priveşte evenimentele politice, de o memorie şi selectivă, şi subiectivă. În plus era, în epocă, un subiect tabu pentru presa românească.

Mişcarea a prins contur în toamna lui 1976, ca urmare a persecuţiilor la care fusese supus un grup de rock praghez. Rădăcinile ei erau însă mai adânci. O serie de scriitori şi artişti, printre care Havel, Kundera, Vaculík, jucaseră un rol important, în 1967-1968, în Primăvara de la Praga, încercare de a umaniza, din interior, sistemul socialist („socialism cu faţă umană”). Intervenţia trupelor sovietice, în august 1968, a pus capăt brutal tentativei de reformă. Dar unii dintre protagoniştii Primăverii de la Praga n-au renunţat la aspiraţiile lor democratice. Au devenit, din profesori universitari sau redactori de revistă, muncitori zilieri ori spălători de geamuri, preferând munca necalificată unui compromis cu regimul. Îi regăsim, parte dintre ei, printre cei care au semnat Carta 77. Se întâmplase, între timp, un eveniment care avea să fie invocat de către toţi dizidenţii din ţările comuniste: Conferinţa pentru drepturile omului din 1975 de la Helsinki, pe ale cărei prevederi finale îşi puseseră semnătura şi ţările din estul Europei. Aşa că iniţiatorii Cartei 77 cereau, în aparenţă, un lucru elementar: respectarea, pur şi simplu, a principiilor Conferinţei de la Helsinki. Evident, însă, liderii comunişti n-aveau de gând să-şi ţină cuvântul, după cum nu se sinchiseau să respecte nici prevederile constituţionale din propria lor ţară. Aşadar Carta cerea (în spiritul Conferinţei de la Helsinki) libertate de exprimare, libertate de circulaţie a ideilor, posibilitatea pentru fiecare cetăţean de a formula opinii politice independente, precum şi păreri critice privind fenomenele sociale, libertate de cult, libertate de întrunire şi asociere; se arăta, totodată, că principiul sacrosanct al rolului conducător al Partidului comunist duce la abolirea drepturilor civice şi că supravegherea permanentă a populaţiei de către poliţia secretă (omniprezenta Securitate) face ca atmosfera să fie irespirabilă. Se preciza, în fine, că semnatarii Cartei doresc un dialog constructiv cu puterea. Lucruri de bun simţ, veţi spune, şi care astăzi par normale. Nu era însă câtuşi de puţin cazul în urmă cu patru decenii.

În ianuarie 1977 Carta avea 242 de semnatari, cărora li se vor adăuga în anii următori încă 1700. Printre ei – scriitori: Václav Havel, desigur, apoi Pavel Kohout, Jaroslav Seifert (care va lua, în 1984, premiul Nobel), Ludvík Vaculík, Jiri Kolár (care a fost şi un artist plastic celebru), filosoful Jan Patocka, oameni politici, foste figuri proeminente ale Primăverii de la Praga – Zdenek Mlynár, Jiri Hájek, Jiri Dienstiber, istoricul de artă Anna Farova, cântăreaţa (de mare popularitate) Marta Kubisová etc., etc. S-a stabilit ca, în fiecare an, Carta sa aibă trei purtători de cuvânt. Pentru 1977 cei trei au fost: Havel, Patocka şi Hájek. Marele filosof Jan Patocka a fost prima victima a represiunii declanşate de către regimul comunist. Hărţuit, supus unor interogatorii prelungite a făcut o hemoragie cerebrală şi a murit pe 13 martie 1977, cu câteva luni înainte de a împlini 70 de ani. Se povesteşte că „organele” au dat ordin ca toate florăriile din Praga să fie închise în ziua înmormântării, ca să limiteze astfel omagiile pe care oamenii intenţionau să îl aducă filosofului. Ulterior, mai mulţi lideri ai Cartei 77 au fost arestaţi şi condamnaţi la închisoare, în frunte cu Havel care, până în 1989, a stat în detenţie (în mai multe „reprize”) vreme de cinci ani. Carta şi-a continuat – clandestin, fireşte – activitatea, difuzând documente prin sistemul „samizdat”. Ecoul ei internaţional a fost considerabil chiar dacă a reprezentat esenţialmente o mişcare a intelectualilor, spre deosebire de Solidaritatea poloneză. În România, ea şi-a găsit prelungirea, tot în 1977, în mişcarea Goma, înăbuşită însă în faşă, prin „expedierea” lui Paul Goma în occident. Indiscutabil, figura-simbol a Cartei rămâne Václav Havel (1936-2011), cel pe care îl regăsim în trei momente cheie: Primăvara de la Praga, Carta şi Revoluţia de catifea din 1989. Un destin extraordinar, graţie şi încrederii nestrămutate în valorile libertăţii.

Cartea 77 este (ca şi Solidaritatea, de altfel) un exemplu la care merită în continuare să reflectăm pentru că ne arată cât de importantă e capacitatea de rezistenţă a societăţii civile. Iar atunci când, într-o democraţie, un partid aflat la putere manifestă nostalgii totalitare, societatea civilă trebuie să reacţioneze prompt.

Alexandru Călinescu este profesor universitar doctor la Universitatea “Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi, critic literar şi scriitor

Publicitate și alte recomandări video