Ce culori vedem?

* Niger şi viridis au constituit punctul de plecare al analizei, ca reprezentante ale grupului de nume de culori din latină păstrate în toate limbile romanice, cu raportare la situaţia în care există moşteniri singulare sau chiar modele primare îndoielnice; printre acestea din urmă, numele culorii „albastru”, pentru care corespondentele romanice fac deliciul specialistului, respectiv, pentru oricine, reflexe deosebit de interesante ca prilej de meditaţie, de care ne vom ocupa însă altă dată. În limba română, „negrul” nu duce lipsă de sinonime de nuanţare, în variate limbaje şi registre, recurgându-se, eventual, la diferite repere din mediul înconjurător: lâna este laie (dacă nu-i bălaie!), o ţesătură poate fi murie sau păcurie, iar îmbrăcămintea cernită, după cum cineva poate fi pământiu la faţă, dacă nu cenuşiu. Etc.

* Foaie verde? Spunând că ceva este „verde”, putem da uşor impresia că ne mulţumim cu o ieşire comodă. Când, într-o anchetă etnolingvistică, te arăţi interesat de nuanţele de culori din această familie, urmărind fondul covorului de pe peretele din „casa cea mare” a gazdei, dar mai ales frunzele florilor şi figurile de pe ţesătură, vei înregistra termeni care nici prin minte nu-ţi puteau trece. Dacă nu se distinge doar un verzui sau verzaliu, referentul comparaţiei a fost lesne ales, pentru precizie, din zona vegetalului: nuculiu (ca frunza nucului), curechiu (de la „curechi”, numele moldovenesc şi ardelenesc al „verzei”), brădăciu, urziciu, ierbiu sau prăzuliu. Nu trebuie să fii numaidecât ţesătoare ca să mai distingi şi vreun burăticiu (ori brotăciu) sau vreun (necontaminat stilistic) fistichiu, dar o specialistă te poate uimi indicându-ţi şi un vermuz, neologism reprezentând acomodarea fr. vert mousse, verdele de culoarea muşchiului de pe copaci („în verde, picuri oleacă de galben!”).

* Insaţietate primară. Ca regulă, în special pentru substantive, omul naturii poate ignora termenul-noţiune, fiind preocupat de aspectele pentru el semnificative practic. Se ştie că laponii, de exemplu, au câteva zeci de nume pentru „zăpadă”, selectând trăsături: cea abia căzută, cea în care se scufundă (sau nu se scufundă) copita renului ori tălpile de la sanie, cea peste care s-a format o pojghiţă moale, încât pot fi distinse urmele unor animale etc. Dar şi locuitorii din Pirineii centrali, după o descriere a lingvistului francez Jean Séguy, au nume diferite pentru aceeaşi plantă (medicinală) în funcţie de faza de creştere a frunzelor, a înfloririi sau a coacerii fructelor. O excelentă zonă de aplicaţie sui-generis şi în ceea ce priveşte recunoaşterea culorilor, ca pentru toţi oamenii pământului de oriunde, şi pentru români. Reperele, după cum am văzut deja, sunt extrem de diverse.

* Caleidoscop. Iată numai câteva trimiteri la vegetale (rădăcină, frunze, fructe etc.): sfecliu (roşu), morcoviu, bostăniu (!), vişiniu, zmeuriu, cânepiu, muşchiu, liliachiu, tutuniu; la materii: cărămiziu, brumăriu, cenuşiu, cafeniu; la alimente: undelemniu; la vieţuitoare: stacojiu, purpuriu, şoriciu; la metale: plumburiu, argintiu, auriu; la alte nume de culori: albiu, gălbiu, negriciu, maroniu. Fireşte, la derivatele de la nume de fructe s-au adăugat cele ce pornesc de la termeni împrumutaţi relativ recent: piersiciu, portocaliu, naramziu. Dar există şi sidefiu, porfiriu sau rubiniu, ca să nu ne mai referim şi la presiunea sistemului popular, care, din kaki, duce la cachiu (cachie etc.). Iar clasa cu finala –iu a fost susţinută de turcisme cum sunt conabiu, ghiurghiuliu ori ghiviziu. Este uşor de constatat că nu ne-am referit la toate uneltele de derivare pentru nume de culori; unii din termenii de mai sus sunt dublaţi de variantele cu finala –ui, de la albui şi gălbui, la verzui. După cum nu ne-am ocupat de familia terminologică pentru culoarea „albastru”, căreia îi rezervăm o discuţie aparte.

* Joc şi glumă. 1. Sinchiseala oamenilor (în special a femeilor!) de a numi culoarea tuturor înconjurătoarelor este ironizată prin misterioasa referire la aceea a „vântului turbat”; 2. O denumire sarcastică de culoare, dinspre locuitorii din Mihăilenii Bălţilor, a fost înregistrată de studentul Eugen Coşeriu, într-un glosar publicat, în 1940, într-o revistă ieşeană: „chelea cucoanii” numea culoarea ciorapilor, transparenţi, de damă; 3. Parcă sătul de monotonia folcloricei „frunză verde” de orice (chiar de „solz de peşte”, pentru a se potrivi, la rigoare, cu „sărut ochii cui citeşte”), Nichita Stănescu a inventat frunza verde… de albastru! 

Stelian Dumistrăcel este profesor universitar doctor în cadrul Departamentului de Jurnalistică şi Ştiinţele Comunicării de la Universitatea „Al. I. Cuza” Iaşi

Publicitate și alte recomandări video