Ce vede Xi Jinping în „modelul de societate chinezesc”?

Pe una din clădirile din centrul Hong Kong-ului un banner de culoare roşie transmitea mesajul comunităţii de afaceri de acolo, care saluta congresul Partidului Comunist Chinez ce tocmai începuse la Beijing. Legătura între afaceri şi comunism a părut multă vreme drept ceva contra naturii pentru că punea în discuţie elemente fundamentale ale ideologiei marxiste de la care se revendicau practic toate partidele comuniste. Introducând conceptul de "socialism cu caracteristici chinezeşti", Deng Xiaoping a schimbat din temelii această perspectivă decretând că "socialismul şi economia de piaţă nu sunt incompatibile". Pentru că, deşi în mod oficial Partidul Comunist Chinez îşi declară în continuare fidelitatea faţă de preceptele marxiste, în realitate, maniera în care este guvernată astăzi cea mai populată ţară din lume este mai degrabă în acord cu ideile lui Confucius care stipulau că Imperiul Chinez trebuie guvernat de o manieră autocratică, de o elită constituită pe criterii meritocratice şi că fiecare trebuie să-şi cunoască locul în societate. Acceptarea unor concepte anatemă în perioada anterioară maoistă, precum proprietatea privată şi economia de piaţă, a fost îmbrăţişată imediat de elita formată din cadrele Partidului Comunist pentru că acum putea acumula adevărate averi fără a intra în contradicţie cu ideologia oficială.

E poate interesant de amintit faptul că, în ultimul deceniu, China a înfiinţat, pe tot mapamondul, peste 400 de Institute Confucius, replica chinezească la instituţii precum British Council sau Centrele Culturale Franceze. Or, în momentul de faţă, regăsim fosta elită imperială sub eticheta Partidului Comunist Chinez. E adevărat, nu lipsesc anumite pusee ideologice de natură marxistă (o comisie a partidului a recomandat recent o revigorare a învăţământului ideologic în interiorul universităţilor), dar la mijloc e mai degrabă o formulă de a respinge "conceptele de bază ale democraţiei de tip occidental", nocive în opinia Beijingului. De pildă în timp ce în Catalonia sprijinitorii independenţei fac trimitere la dreptul de autodeterminare în baza unui proces democratic astfel de idei sunt anatemă pentru regimul de la Beijing. Xi Jinping a adoptat o linie extrem de dură lansând avertismente neechivoce şi la adresa mişcării contestatare de la Hong Kong, care militează pentru un model de democraţie de tip occidental, şi la adresa Taiwanului care, deşi funcţionează în momentul de faţă ca o entitate statală complet independentă, este considerat în continuare la Beijing drept o parte a Chinei. "Nu permite niciodată ca cineva să separe nici măcar un milimetru de pământ chinez."  

Atunci când a promovat strategia de dezvoltare accelerată care a făcut ca astăzi China să ajungă cea de-a doua putere economică a lumi, Den Xiaoping le-a recomandat liderilor să o facă de o manieră discretă, pentru a evita naşterea unor adversităţi geopolitice înainte de vreme. Iată însă că actualul lider, Xi Jinping, consideră că această etapă s-a încheiat. În discursul de 3 ore şi 23 de minute ţinut în faţa a 2300 de delegaţi, în deschiderea celui de-al 19-lea congres al Partidului Comunist Chinez, el a anunţat începutul unei "noi ere" pentru China, una în care ţara să devină un lider mondial în plan politic, economic, militar. Mai mult, el a enunţat o idee care se abate considerabil de la linia tradiţională adoptată până acum la Beijing vorbind despre faptul că tipul de guvernare adoptat de China, care a cunoscut timp de aproape trei decenii un ritm înalt de dezvoltare, poate constitui o inspiraţie, ca model de societate, pentru alte ţări din lume mai degrabă decât modelul democraţiei liberale de sorginte occidentală. Cu alte cuvinte, ne putem aştepta în perioada următoare la o intensificată ofensivă chinezeă de soft power, pe care nu o luasem în calcul până acum. Sigur, astfel de declaraţii de principiu trebuie privite cu o doză de reţinere, ele fiind şi mesaje destinate audienţei interne. Însă, văzute în ansamblu, ele anunţă o intensificare a eforturilor Beijingului de a demantela treptat actuala ordine internaţională construită şi consolidată sub baghetă americană după cel de-al doilea război mondial. E foarte probabil ca asertivitatea sporită a Chinei pe plan global să se datoreze şi momentului favorabil pentru un astfel de demers în urma tendinţelor izolaţioniste ale Americii sub preşedinţia lui Donald Trump.

Multă vreme s-a considerat aprioric că nu există o alternativă viabilă la sistemul democraţiei liberale: multipartidism, alegeri libere, drepturile omului, libertate de expresie, libertatea presei, justiţie independentă. Cu toate problemele şi minusurile sale acesta a asigurat o lungă perioadă de prosperitate în spaţiul occidental. S-a văzut însă, ulterior, chiar dacă am asistat la un succes pe această linie în Europa de Est, că acest model dă rateuri majore în alte regiuni. Departe de a aduce prosperitate şi stabilitate alegerile libere din lumea arabă au generat haos şi au favorizat grupările islamiste radicale. Şi iată că de curând apar tot mai multe discuţii legate de performanţele relative, în materie de eficienţă a guvernării, între modelul democraţiei liberale din Occident şi cel al autocraţiei meritocratice care, pretinde Beijingul, este superior acestuia. Acest punct de vedere are partizani chiar printre unii politologi occidentali, precum profesorul Daniel Bell care susţine că "o persoană, un vot nu este singura cale moral legitimă de a selecta liderii". Un exemplu clasic în materie este Singapore care în cele trei decenii cât s-a aflat sub conducerea lui Lee Kwan Yew, care a instituit un regim autocratic pe principii meritocratice, a trecut de la statutul de ţară subdezvoltată la acela corespunzător unuia dintre cele mai prospere şi mai dezoltate state de pe glob.

Însă până la urmă Singapore e doar un teritoriu restrâns, cu doar 5 milioane de locuitori. Şi e vorba, desigur, de o dezbatere complicată. Mulţi analişti se îndoiesc, de pildă, că un regim strict, autoritar, poate coexista multă vreme cu economia de piaţă şi o clasă medie prosperă tot mai numeroasă. Însă e la fel de adevărat că disfuncţionalităţile majore din sistemul politic american, asaltul populist din întreg spaţiul occidental, de extremă stânga sau de extremă dreapta, cacofonia şi excesele militantiste din spaţiul al societăţii civile, influenţa toxică a reţelelor sociale, recrudescenţa mişcărilor secesioniste destabilizatoare ne-au adus în situaţia în care asistăm la o criză a democraţiei de tip liberal fără precedent în perioada post-belică. Şi însăşi faptul că această discuţie are loc ilustrează enormele turbulenţe geopolitice prin care lumea trece în momentul de faţă, ca reconfigurare de alianţe şi poziţionări şi punere în discuţie a unor norme şi principii ce păreau definitiv tranşate.