Centenar Roland Barthes

Centenarul naşterii lui Roland Barthes (1915 – 1980) prilejuieşte o multitudine de manifestari şi de apariţii editoriale. La Paris, Biblioteca Naţională a organizat o mare expoziţie Barthes, iar editura Seuil a publicat, sub semnătura lui Tiphaine Samoyault, o impozantă reconstituire biografică. Şi în Franţa şi în alte locuri, inclusiv în România, comunitatea academică înţelege să readucă în atenţie, prin conferinţe şi simpozioane, opera celui care a fost, mai ales în anii ’60 şi ’70, un adevărat „monstru sacru”, obiect al unui cult necondiţionat din partea admiratorilor. Cursurile si seminariile sale de la Ecole Pratique des Hautes Etudes şi ulterior de la Collège de France se desfăşurau în săli neîncăpătoare, era asaltat de doctoranzi (deşi el însuşi refuzase să se plieze exigenţelor unui parcurs universitar „clasic”), dădea curs solicitărilor revistelor şi acorda generos lungi şi consistente interviuri. Şi-a câştigat notorietatea încă din anii ’50 prin Gradul zero al scriiturii, un text teoretic puternic marcat de marxism şi prin Mitologii, o suită de eseuri în care inventaria şi analiza miturile Franţei contemporane. Cartea sa despre Racine din 1963 a stârnit o polemică aprinsă şi a reprezentat actul de naştere a ceea ce s-a numit „noua critică”. Ambiţia lui Barthes a fost, cel puţin pentru o vreme, să situeze studiul literaturii în cadrul mai larg al semioticii, acea disciplină care, pretinzând că stăpâneşte instrumentele interpretării semnelor, câştiga pe atunci tot mai mulţi adepţi. Sprijinindu-se pe semiotică şi pe lingvistică, Barthes îşi propunea să aşeze actul lecturii pe nişte fundamente „ştiinţifice”.

Curând după aceea însă Barthes s-a îndepărtat de dogma scientistă şi a privilegiat, dimpotrivă, subiectivitatea şi expresivitatea discursului. Este perioada în care publică textele de confesiune precum şi reflecţiile asupra plăcerii lecturii ori asupra erotismului. Înzestrat cu o extraordinară capacitate de invenţie verbală, scriitorul pune în mişcare scânteietoare focuri de artificii şi consacră un stil în egală măsură inconfundabil şi inimitabil. Optează pentru o scriitură fragmentară, se risipeşte în paradoxuri şi aforisme briliante, visează, bovaric, să devină un fel de „romancier” care înlocuieşte naraţiunea cu jocul ideilor.

Deşi în plină glorie, mai ales după ce se creează special pentru el o catedră la faimosul Collège de France, are parte de un amurg al vieţii tulbure şi nefericit. Îşi trăieşte tot mai greu homosexualitatea (aşa cum se vede din paginile de jurnal publicate după moartea lui), bântuie prin baruri ca să „agaţe” tineri, e respins şi se simte exclus, îi e tot mai penibil să accepte că a îmbătrânit. Avusese pentru mama lui o dragoste aproape maladivă şi de altfel nu-i supravieţuieşte decât trei ani. Încetează din viaţă la o lună după un banal accident rutier (e lovit de o maşină chiar în imediata apropiere a Sorbonei) şi cei care i-au fost apropiaţi spun că, de fapt, s-a lăsat să moară.

Barthes s-a aflat, imediat după război, la Bucureşti. A lucrat la Institutul Francez, înainte ca acesta să fie închis (în 1948) de  comunişti. Nicăieri nu face Barthes vreo aluzie la acei ani, deşi a fost un martor privilegiat la instalarea unui regim totalitar. În 1974 a întreprins, împreună cu câţiva discipoli de la revista Tel Quel şi totodată fanatici admiratori ai lui Mao, o vizită în China. Notele sale de călătorie au apărut postum, mult mai târziu, în 2009, şi reprezintă o teribilă decepţie: acest om atât de inteligent se lăsa orbit, în chip lamentabil, de propaganda oficială. Barthes intră astfel în categoria, vai, atât de numeroasă, a intelectualilor occidentali care refuză să vadă realităţile totalitarismului comunist.

Greu de spus în ce constă astăzi moştenirea lui Barthes. Moda structuralismului a trecut, nici semiologia şi nici lingvistica nu mai pretind că deţin chei miraculoase ce dezleagă misterele literaturii. Dar poate că tocmai aici se află lecţia lui Barthes, în propria lui evoluţie care l-a condus la concluzia că nici o teorie nu trebuie să-şi aroge drepturi absolute şi că ceea ce primează sunt talentul, sensibilitatea şi disponibilitatea intelectuală.

Alexandru Călinescu este profesor universitar doctor la Universitatea “Al. I. Cuza”, critic literar şi scriitor