Cenuşăreasa sportului alb

În marile turnee din tenisul de astăzi, probele de dublu au devenit un fel de “Cenuşărese” la preţ de matineu, între Poppeye Marinarul şi Mister Bean. Echipele se schimbă de la un turneu la altul, vedetele le privesc cu un aer imperial-dispreţuitor, iar fermecătoarea probă de dublu mixt se joacă din an în Paşti, de fapt, din Slam în Slam. Când un post de televiziune transmite un turneu de tenis, transmite aproape exclusiv întâlnirile de simplu, partidele de dublu fiind onorate la cerere, doar pentru cei interesaţi. Demonetizarea probelor de dublu se vede şi din repartiţia premiilor. La Wimbledon, cel mai prestigios turneu din circuitele sportului alb, câştigătorii de la simplu au primit în 2014, 1760 mii de lire sterline, cei de la dublu 325 mii (pe pereche, nu pe sportiv), iar la dublul mixt doar 96.000, tot per cuplu.

Nu întotdeauna a fost aşa în tenisul mondial, iar fostul campion şi actualul business-man Ion Ţiriac are tot dreptul să se revolte, în felul său, când aude de jucători specializaţi în simplu (dublu). Păi, pe vremea lui, tenismenii jucau şi simplu, şi dublu, şi dublu mixt şi nu se plângeau atât. Ţiriac nu are de ce să se mire, fiindcă el n-are cum să nu ştie cum a evoluat tenisul în era open.

Când se desfăşurau primele turnee open, în epoca hegemoniei australiene, se întâmpla deseori să fie în semifinale careul de aşi Rod Laver, Roy Emerson, John Newcombe, Tony Roche, iar finala de dublu, la acelaşi turneu, să se joace între Laver/ Emerson şi Newcombe/ Roche (mai erau şi Rosewall/ Stolle, dar doar ultimul avea un feeling special pentru dublu). Iar în 1973, proba de dublu de la Wimbledon a fost câştigată de echipa Jimmy Connors/ Ilie Năstase, ceea ce translat în valorile actuale ar însemna un fel de Djokovic/ Federer. Acum, dacă “Nole” şi “Roger” s-ar încumeta să facă un cuplu, ar fi eliminaţi repede, chiar dacă ştiu ambii bine jocul la dublu. Dreptu-i că şi atunci existau unii jucători specializaţi pe dublu, dar un fel de “secunzi ideali” în teren pentru marile staruri, cum au fost José Arilla pentru vrăjitorul “Manolo” Santana, Eric van Dillen pentru Stan Smith, ori Frew McMillan pentru Bob Hewitt. Totul s-a schimbat însă din anii ’90, când tenisul de echipă a intrat în epoca “Woodies”, adică Todd Woodbridge şi Mark Woodforde, australieni mediocri la simplu, dar câştigători în 16 turnee de Grand Slam la dublu. Ei au demonstrat că se pot câştiga bani frumoşi şi la dublu dacă transformi calitatea în cantitate. Mai ales că ultimul deceniu al mileniului trecut a însemnat şi creşterea exponenţială a premiilor în turnee, astfel încât pentru din ce în ce mai mulţi jucători, alegerea între simplu şi dublu a devenit esenţială.

Revenind la problema (dez)interesului pentru dublu, acesta pare normal din moment ce alde Djokovic, Nadal, Federer, ori Şarapova, Kvitova, Halep nu se complică. Crema tenisului se înghesuie aproape în totalitate pe terenurile de simplu, iar cei care parcurg ambele probe nu sunt dintre aceia cu prea mari iluzii. În acelaşi timp, din punct de vedere spectacular, dezinteresul pentru dublu este un pic nedrept, pentru că de multe ori, această probă este mai spectaculoasă. Un 7-6, 5-7, 10-8 într-un meci de simplu poate ţine aproape trei ore, în timp ce la dublu se poate consuma într-o oră şi ceva. Schimburile de mingi lungi, de pe fundul terenului, care enervează uneori apar mai greu în proba cuplurilor, iar porţiunile de teren suplimentare cresc spectaculozitatea. Numai că, tenisul, ca toate sporturile, a devenit un show-business, iar show-ul are nevoie de vedete, de Djokovic, Federer sau Nadal, nu de Qureshi, Bopanna, Zimonjic sau chiar fraţii Bryan. Din acest motiv, specializarea devine inevitabilă şi nu neapărat din vina programului. Cu vreo câţiva ani în urmă, Horia Tecău s-a gândit să mai încerce şi simplul, fără a renunţa la dublu. Şi-a dat seama aproape imediat că este imposibil.

Şi acest lucru este foarte important pentru tenisul masculin românesc de Cupa Davis, care are în prezent ca valori certe doar doi jucători exclusiv de dublu, precum Horia Tecău şi Florin Mergea. Chiar dacă nu joacă împreună prin turnee, cei doi dovedesc că pot face o echipă redutabilă. Aparent, acesta este un mare avantaj, pentru că este foarte bine să ai jucătorii de simplu odihniţi şi să te bazezi la dublu pe “specialişti”. Riscul este ca Ungur sau Copil să se accidenteze în prima zi şi să nu ai la dispoziţie decât un dubleur să-ţi facă un meci decisiv la simplu.

Aceasta este, de fapt, şi paradoxul tenisului românesc în vremurile actuale. În aşteptarea unui nou Andrei Pavel (ca să nu mai vorbim de Năstase) ne alegem cu doi jucători de clasă, la dublu – proba cenuşăreasă a sportului alb.