Caută 
1 MIN
România continuă să fie, din păcate, ţara cetăţenilor suspendaţi din propriile lor drepturi cetăţeneşti.
România nu este o ţară de cetăţeni. Asta pentru că, în primul rând, membrii societăţii politice împărtăşesc şi promovează intens ideea potrivit căreia politicienii trebuie să se bucure de aceleaşi drepturi ca şi cetăţenii obişnuiţi, cei care alcătuiesc, aşa cum se spunea prin secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea, „societatea civilă”.
Vă mai amintiţi, poate, dezbaterile parlamentare privitoare la declaraţiile de avere ale demnitarilor şi ale înalţilor funcţionari publici. Unii susţineau, pe atunci, că astfel de declaraţii încalcă drepturile celor obligaţi să le semneze.
La fel, când în Senat se dezbătea legea lustraţiei, unele voci s-au grăbit să susţină că legea în întregul ei, sau anumite articole ale acesteia, încalcă dreptul cetăţenilor de a fi aleşi, drept înscris în Declaraţia drepturilor omului.
Iarăşi, s-a dezbătut intens la vremea respectivă dacă o jurnalistă are dreptul să îl hărţuiască cu întrebări (eventual stupide) pe şeful statului şi dacă gestul acestuia din urmă (confiscarea telefonului jurnalistei) este o tâlhărie sau, dimpotrivă, un gest de legitimă apărare – o expresie a unui drept fundamental de care ar trebui să se bucure toată lumea.
În ceea ce mă priveşte, cred că demnitarii şi înalţii funcţionari publici (împreună cu liderii mai mari sau mai mici ai diferitelor partide) au mai multe obligaţii decât drepturi. Pe scurt: membrii societăţii politice trebuie să aibă mai multe obligaţii decât drepturi, prin comparaţie cu membrii societăţii civile. Asta mi se pare o condiţie esenţială a menţinerii unui stat de drept. Şi asta pentru că eu nu pot fi egal cu cineva care controlează serviciile secrete şi armata.
Niciodată nu i-am agreat pe politicienii care justificau scoaterea unor articole din anumite legi prin aceea că li se încalcă drepturile omului. Pentru că, din punctul meu de vedere, membrilor clasei politice trebuie să li se restrângă anumite drepturi (în virtutea faptului că ei beneficiază de privilegii de care nu beneficiază cetăţenii obişnuiţi). „Drepturile omului" sunt, din punctul meu de vedere, „drepturile membrilor societăţii civile", ale cetăţenilor obişnuiţi, şi doar într-o mai mică măsură ale politicienilor şi funcţionarilor publici.
Să ne înţelegem. Când vorbesc despre privilegiile celor din societatea politică nu mă refer la salarii, la maşină de serviciu, la gardă de corp şi aşa mai departe. Un privilegiu este un drept particular, recunoscut doar anumitor persoane. De exemplu, parlamentarii – şi numai parlamentarii – sunt îndreptăţiţi, conform Constituţiei, să voteze legi; şeful statului – şi numai el – este îndreptăţit să promulge legile votate de parlamentari; şi aşa mai departe. Cred că este limpede acum la ce privilegii mă refer, după cum e iarăşi limpede, sper, că membrii societăţii politice se bucură în mod necesar de anumite privilegii.
Atâta vreme cât o persoană se bucură de astfel de privilegii, mi se pare firesc ca anumite drepturi să îi fie limitate. Ce se întâmplă când acest lucru nu se petrece? Ei bine, cetăţenii obişnuiţi, membrii societăţii civile, cei care se bucură doar de drepturi, nu şi de privilegii publice, ajung să îşi piardă drepturile.
Când un parlamentar decide că are dreptul de a păstra tăcerea cu privire la averea sa, la fel ca un cetăţean obişnuit, cetăţenii obişnuiţi îşi pierd dreptul de a şti dacă reprezentantul lor încalcă sau nu legea. Când un şef de stat decide că are dreptul de a nu fi hărţuit de jurnalişti, cetăţenii obişnuiţi îşi pierd dreptul la informare. Iar când politicienii decid că au dreptul de a-şi urmări propriile interese de partid, cetăţenii obişnuiţi pur şi simplu încetează de a se mai putea manifesta în calitatea lor de cetăţeni, îşi pierd calitatea de suverani ai politicienilor – cu alte cuvinte, devin simpli supuşi.
E ciudat că doctrina drepturilor omului, care a apărut, iniţial, şi ca un instrument prin care membrii societăţii civile se puteau apăra de eventualele capricii şi abuzuri ale membrilor societăţii politice, a ajuns astăzi, la noi, să fie folosită de politicieni împotriva cetăţenilor obişnuiţi.
Cetăţeni, în sensul tare al cuvântului, nu sunt decât membrii societăţii civile, persoanele care nu deţin nicio funcţie publică. Ei sunt cei care se bucură – şi care trebuie să se bucure în mod necesar – de drepturi. Ceilalţi, membrii societăţii politice, se bucură de privilegii. Iar când aceştia din urmă vor să se bucure şi de privilegii şi de drepturi, calitatea de cetăţean a omului obişnuit este suspendată.
Din acest punct de vedere, România continuă să fie, din păcate, ţara cetăţenilor suspendaţi din propriile lor drepturi cetăţeneşti. Iar acest lucru mi se pare mult mai grav decât actualele ipocrizii şi războaie de pe scena politică românească.
Sorin Cucerai este traducător, cercetător în cadrul Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc şi publicist
