Cetire de la istorie

Când le pui în balanţă – istorii din astea şi „principiile şi valorile” pe care au început să ni le fluture pe la emisiuni şi prin ziare puzderia de lingurari politici -, întrevezi mai bine dimensiunile imense farse în care am fost târâţi.

Povestea e simplă, trasă la indigo după un model încercat, probabil, de sute de mii de ori în aceşti ani de pretinsă democraţie. Nişte oameni de la noi au hotărât să plece în lumea largă după câştig. Şi s-au dus la nişte şmecheri să le intermedieze plecarea. Las amănuntul că mai marele ălora e consilier local pe listele PLDM (deşi nu e de lăsat, oh, deloc!). Şi, în fond, faţă de trama propriu-zisă (sau de ponderea tipicităţii sale), indiferent e şi tărâmul făgăduinţei (Marea Britanie), pe care şi l-au ales mâna de basarabeni, cu vârste între 25 şi 60, cum precizează Jurnal de Chişinău. Schemă, repet, răsaccesată în ultimele decenii. Dai cât nu face unor deştepţi, ăia te paraşutează în infernul edenului prezumat şi, mai departe, Dumnezeu cu mila şi hazardul cu potriveala. Cam aşa s-a întâmplat şi în cazul despre care fac vorbire, cu diferenţa însă (şi ea, vai, recurentă) că bieţii oameni au fost traşi în mod absolut cinic pe sfoară. Tu nu contract, nu tu loc de muncă garantat în patria lui Shakespeare, nimic. Vă imaginaţi cum e să ajungeţi la 60 de ani râcâind după demâncare prin tomberoanele londoneze? Fără o câtuşi de mică speranţă că, hai, într-o lună, în două, în trei, la urma urmelor, după somn iepuresc pe sub cartoane, după săptămâni şi luni de jeg, ajungi tu acasă, la nevastă? Sau, şi mai şi, cum e să fii unul dintre cei 18 oameni cazaţi într-o cameră cu un singur pat, fără acte, fără bani şi, evident, fără slujbă, cum e să faci în asemenea condiţii foame, dar mai ales cum e să te îmbolnăveşti, să constaţi într-o zi că ai 40 de grade, 40!, şi să nu poată chema nimeni ambulanţa?

Ce păcat că oamenilor ăstora nu le stă mintea să-şi relateze calvarul. Îmi dau seama, desigur, că după ce abdici de la uman şi consimţi – constrâns de puterile discreţionare ale instinctului – să mănânci din resturile altora, uitând de igienă, înăbuşindu-ţi sila firească, nu-ţi mai arde de cronica propriului destin. Dar tocmai cronica asta, oricât de frustă, cu oricâte greşeli şi sincope, ne-ar putea speria suficient de tare, încât să schimbe fie şi cu un micron starea generală de spirit. Ar fi destul, cred, să începem a gândi în fine critic. Fiindcă saltimbancii care ţopăie acum pe scena politică, aceeaşi, în bună parte, de acum un mandat, două şi sau chiar trei, sunt efectul decerebrării noastre gregare. Conjuncturi istorice, geo-polittice? Da. Dar încastrate rău cu lipsa de interes şi de voinţă – mediu ideal pentru potlogarii de toate calibrele.

Acum vreo 20 de ani şi mai bine răsfoiam un caiet în care era adunată, într-o chiriliţă mare, stângace, istoria unei femei de la Condrăteşti, Ungheni, Maria Borş pre numele ei. A făcut 25 de ani de Gulag ca pedeapsă că Ionică al ei s-a grozăvit cuiva că taie porcul şi destupă un poloboc, dacă ruşii – care tocmai se întorseseră; era prin patruzecii secolului trecut – o iau îndărăt. Vorbe care l-au costat viaţa, pe nevastă-sa puşcăria şi lagărele, iar pe cei trei copii ai lor desţărarea pe la diferite şcoli-internat din cuprinsul imperiului. Păcat că am restituit caietul: avea o expresivitate copleşitoare a faptului brut, forţa exponenţială a mărturiei nude. Ar fi putut, la rigoare, să încline balanţa unui raft întreg de manuale şi tratate.

Nu putem influenţa, decât minim, aproape imperceptibil, maşina de vot, n-avem cum să-i ripostăm lui Putin, nici să ne facem băgaţi în seamă, ştiu eu, de marile corporaţii, care ne privesc ca pe un debuşeu, fără a se sinchisi că în perimetru mişună, totuşi, nişte suflete. Dar putem mărturisi. Eventual în slove ca ale bătrânei de la Condrăteşti. Fiindcă nimic nu schimbă istoria decât o suferinţă bine exprimată; de la istoria însăşi cetire.

Ghenadie Nicu este corespondentul “Ziarului de Iaşi” în Republica Moldova 

Publicitate și alte recomandări video