Clarvăzătoarea (I)

În genere, scriitorii, de la o anumită vârstă şi după un număr de apariţii publice, sunt ”clasaţi”, se integrează unui canon propriu, recognoscibil şi greu de urnit. Surpriza tresaltă mai ales atunci când cuiva, impus ca poet, prozator, dramaturg sau critic literar, îi apare, hodoronc-tronc, o carte de alt gen şi/ sau specie. Lumea s-a obişnuit ca respectivul autor să se exprime liric, epic, dramatic, critic, şi nu altcumva, schimbarea genului proxim fiind receptată aproape ca o trădare. Sau, doamne-feri, ca o schimbare de sex. Eufemistic, aceste abateri se cheamă violon d‘Ingres, ceea ce vrea a spune că-i o îndeletnicire de loisir, un hobby. Se-ntâmplă însă ca tocmai această vocaţie, ţinută multă vreme sub obroc, să devină, dacă nu prioritară, concurenţială, în biografia  scriitorului. Nu mă duc (mai) departe, în istoria literară, iau câteva exemple din Iaşul recent. Spre sfârşitul anilor 70, când deja era perceput de confraţi şi convivi ca magistru, Mihai Ursachi, epuizat, pare-se, liric, a dat la iveală Zidirea şi alte povestiri, o antologare a prozelor sale, scrise de-a lungul timpului. N-a făcut gaură-n zid, nici n-a fost încondeiat, mai apoi, ca poet şi prozator, scrierile sale epice fiind încă o probă că un autor superdotat îşi poate etala talanţii în orice domeniu al literaturii. Cam tot pe atunci, lui Ion Hurjui-poetul i-a apărut Iubirea din Strada a şaptea, un roman delectabil, elevat şi subtil, care nu şi-a pierdut şi nu-şi va pierde nicicând savoarea, dar care a intrat în fondul pasiv al creaţiei autorului. Tot aşa, M.R.Iacoban a fost ”prizat” ca dramaturg şi (aproape) ignorat ca prozator. Ştefan Oprea a rămas, prin excelenţă, criticul de teatru (şi film), deşi ”s-a ilustrat”, alternativ, ca dramaturg şi prozator (la un moment aniversar iţindu-se, parcă vinovat, poetul). Prozator şi publicist, cu o rostire ”cronicărească”, Grigore Ilisei etalează, în ultima vreme, certe virtuţi de receptor şi comentator al artelor vizuale. Un proteic este George Popa, poet cu sensibile antene pentru varii domenii ale culturii, inclusiv filosofice. Poetul Lucian Vasiliu a alergat, o vreme, împreună cu prozatorul (care îndemna, adolescentin, Să alergăm împreună), dar a rămas, pentru mulţi, Mierla de la Casa Pogor(chiar dacă, recent, şi-a mutat cuibul la ”Junimea”.În schimb, la un Dorin Spineanu, prozatorul l-a devansat spectaculos şi chiar scandalos pe poetul debutului… În cazul regretatului Dan Giosu, doar cei din grupul de la Corso şi încă vreo câţiva iniţiaţi mai amintesc de insolita Scândura lui Afansol, volumaşul lui de proze scurte, care a făcut ceva valuri la apariţie. Între iniţiaţi, trebuie nominalizat Liviu Antonesei, care a început şi el ca poet (ca tot românu’…) şi se arată, de la carte la carte, un tot mai viguros/ virtuos prozator, precum şi un remarcabil eseist. Câţiva redutabili prozatori, de (pen)ultimă generaţie (Călin Ciobotari, Florin Lăzărescu, Dan Lungu, Cătălin Mihuleac, Dan-Lucian Teodorovici) şi-au încercat, cu succes, şansa în dramaturgie sau în scenarii de film. Dintre ”greii” pământului liric, primul nume care-mi vine-n minte este Mariana Codruţ, care, după ce-a publicat Ui Baboi şi alte povestiri, dar, mai ales, romanul Casa cu storuri galbene, poate fi definită, deopotrivă, poetă şi prozatoate. Tot aşa, ambivalent, este Nichita Danilov. Prin câteva romane şi/ sau povestiri, apărute în alternanţă cu volumele de versuri, a fost cooptat în rândul prozatorilor de calibru, onorat cu premii.

În această serie se înscrie, surprinzător de târziu, Carmelia Leonte. Optzecistă dumneaei, a răsărit, ca poetă, deodată cu unii dintre cei mai sus citaţi şi citiţi, dar i-a plăcut a se situa într-o orgolioasă penumbră, de unde, ţâşnind, impactul era/ este cu atât mai eclactant. La ”Dacia literară” fiinţând, în pe/trecerile mele pe-acolo, abia dacă reuşeam a schimba cu ea o vorbă sau o clipire complice. Alteori, postat în pizzeria cu nume spăimos (Diavolo) şi cu vedere la strada mare (Independenţei numită), dar imaginându-mă într-un bistrou din Montparnasse, o vedeam cum trece, impetuoasă, dinspre apus spre răsărit, dinspre Muzeu, adică, spre  Tătăraşi, cartierul alintat latin – şi nu voi intercala, de data asta, un r lucapiţulian între t şi i, nevrând, blagian vorbind, să strivesc corola de minuni a lumii… Hait, o să spuneţi că m-aţi prins, că tocmai mă lansez într-un discurs îndrăgostit… Nuuu, dar pot mărturisi că, în lunguţa mea carieră literară este singura poetă din Iaşi care mi-a stârnit, instant, nervul liric. Drept pentru care i-am şi închinat un Poem encomiastic/ aspirat din Inteligenţa oraşului/ scris pe 15 februarie, dis-de-dimineaţă / şi oferit ca semn de recunoaştere / la aniversară / Carmeliei Leonte:Când trece ea, oraşul se înclină, / i se întinde, tandru, la picioare / şi-i soarbe, cu ochi lacomi, din lumină,/ de întunericimea intră-n soare// Când trece ea, cu anii scrişi pe umeri,/ un palimpsest din biblice micelii./ Când trece ea, uiţi ca să scrii, să numeri…/ Când trece ea – poeta în ca(r)melii!

Oraşul ar trebui să se încline şi mai mult acum, după apariţia romanului Văzătorul (Eikon, Cluj-Napoca, 2014). Într-o primă receptare, doi comentatori de referinţă (Ioan Holban, Emanuela Ilie) mărturisesc a fi depistat, în scrierile anterioare ale poetei, elemente care anunţau o iminentă naştere epică. Aceasta s-a şi produs, în sfârşit, după un travaliu căruia, deşi am tatonat-o pe autoare (”În câţi ani ai scris cartea asta?”), n-am reuşit să-i aflu durata, dumneaei eschivându-se, elegant… Există o întreagă teorie (şi statistică) privind prima frază a unui roman, care poate provoca lectura pe mai departe, sau o poate sista. (Continuarea în ediţia de mâine, 5 septembrie)

Nicolae Turtureanu este poet şi publicist 

Publicitate și alte recomandări video