Coada lui Vasile Ernu

Căutând ceva despre cozile de la magazine din vremea comunistă (voiam să văd ce mai spun şi alţii), dau peste următorul fragment din Născut în URSS de Vasile Ernu: „Există o adevărată cultură şi un adevărat limbaj al cozii. N-au creat ei («ei», adică capitaliştii – nota mea) cu toată libertatea lor şi cu toată societatea lor civilă atâta bogăţie cât am creat noi prin această instituţie socială. «Tu după cine eşti?», «Sunteţi ultimul?», «Îmi ţineţi puţin rândul?»«Mă întorc într-un minut», «Tinere domn, nu-ţi este ruşine?», «Ce se dă?» Şi câte şi mai câte. Nu e cazul să vă explic bogăţia şi nuanţele acestor întrebări. Cine ştie cunoaşte, iar cine nu, nu va afla niciodată. Aş putea înşira o mulţime de fraze şi situaţii remarcabile. Aici se făceau noi cunoştinţe, se dezvoltau idei şi opinii, se creau sau se dizolvau solidarităţi de grup. Aici am văzut puterea proletariatului şi mânia sa. Aici am învăţat ce înseamnă să fii «într-un cuget şi-o gândire», «uniţi la bine şi la rău», dar tot aici am văzut ce înseamnă furia şi triumful spiritului individualist. Aici am învăţat ce înseamnă conştiinţa de clasă, conştiinţa de clasă a cozii. E o forţă care poate schimba lumea din temelii. Păcat că aceşti capitalişti au reuşit să producă atâtea mărfuri încât să depăşească capacitatea noastră de a construi cozi. Producţia de mărfuri a bătut producţia de cozi şi ne-au transformat din proletari cu o conştiinţă superioară în nişte amărâţi de consumatori. Dictatura mărfii a fost mai tare decât dictatura cozii. Şi «societatea civilă» sovietică s-a retras să privească o pauză publicitară.”

Vai, ce istorioară drăgălaşă! Melancolică de-a dreptul şi nostalgică, mai bine zis sovietalgică. Câtă civilitate, cât bun simţ degajă cozile Domnului Vasile Ernu! Mai era puţin şi păşeam duios şi săltăreţ în menuetul lui Boccherini: „Sunteţi ultimul?”„Îmi ţineţi puţin rândul?” Coada devine în viziunea Domnului Vasile un fel de şcoală a conştiinţei de clasă, tot aşa cum pentru comuniştii de odinioară puşcăriile erau un fel de universităţi. Că aşa se lăudau. N-a învăţat atâtea acolo tovarăşul Ceauşescu? Şi inginerie, şi arhitectură, şi arte? Păi, de unde, dacă el făcuse numai patru clase? Din puşcărie. Uite, tot aşa învăţau oamenii de la cozi, ne spune născutul în URSS Vasile Ernu.

Dragă Domnule Vasile, Vasilică, Vasia milâi moi, dacă-mi permiţi, să-ţi spun eu, născut în RSR, cum erau cozile, pentru că, se vede, nu ai stat niciodată la coadă. Poate erai prea tânăr, poate mâncai la cantină şi nu te interesa decât muzica lui Vîsoţki şi poeziile Ahmatovei (fiindcă erai tânăr şi-ţi trăiai bucuriile, chiar dacă oarecum ilicit, că aşa era sub comunism – ne trăiam bucuriile tinereţii ilicit, nu erau nişte bucurii definitorii pentru regim, cum crezi tu).

Da, cozile erau o şcoală, una a umilinţei şi a înjosirii însă. Tu încerci să plăsmuieşti prin povestioara asta de Crăciun, un Crăciun roşu, desigur, o lume sovietică idilică, viabilă, cu faţă umană. Nu este deloc aşa. Îmi amintesc bine cozile, când se „băga” (ce sexualitate alimentară, de „poştă” violatoare în grup, căci şi acolo se stă la rând) ceva: salam, carne, telemea, zahăr sau ulei. Care erau frazele şi situaţiile „remarcabile”, cum zici? Învălmăşeala disperată, de vite în ciurdă, replicile „vaco” sau „bou cu ţâţe”, amestecul de sudori mitocăneşti, ghionturile în coaste, răguşeala ţipetelor, ploaia, frigul, gerul de la ora cinci la coadă la lapte? Care „proletari cu o conştiinţă superioară”? Cei care se îngrămădeau ca oile la strungă? Cei care tăceau mâlc sau doar murmurau fricos, când se auzeau portiere trântite în batjocură şi miliţieni sau alţi „tovarăşi” intrau prin spate, apoi ieşeau cu sacoşele pline pe care le aburcau în portbagaje? Lasă-mă, domnule, eu vreau să fiu un „amărât de consumator”. Care „adevărată cultură”, care „limbaj al cozii”? Atunci când femeile gravide erau gonite din faţă cu replici „dulci”: „Dacă ţi-a plăcut când te-ai f., acuma stai la rând, cucoană.”

Dar destul. Nu mai are rost să pomenesc şi alte amintiri „tandre” de la coadă. Domnul Vasile Ernu, ca rezultat al unei predispoziţii, se pare, este atras de iluzia comunismului „bun”. Dumnealui îi place să se cufunde în dulceaţa amniotică a comunismului cu faţă umană. Şi alte povestioare din epoca comunistă, tratate de Domnul Ernu la fel de îndulcit, susţin de fapt postulatul stângii occidentale pentru care capitalismul liberal e cel puţin la fel de rău ca sistemul concurent – comunismul. Poate că monumentalizarea idealizantă a comunismului aduce puţin şi a viclenie de „paranormali” veniţi din fostul spaţiu sovietic, care ştiu ce „se vinde” şi scot bani şi din piatră seacă. Iar Vasile Ernu scoate bani din piatra Kremlinului, unde zace (mai este?) momâia boită a lui Lenin. Însă tocmai succesul lui în capitalismul ăsta românesc, chior şi şchiop, contrazice ideea egalităţii în rău a celor două sisteme. Crede Ernu că pe „vremea aia” îi putea fi editată o asemenea carte la Moscova?

Vasile Ernu boieşte multicolor istoria comunismului şi aşteaptă Parusia apostată, a doua venire a comunismului. E o iluzie. Ca să te lecuieşti, Vasia milâi moi, aminteşte-ţi de Holodomor, de pildă, foamea „construită” în Ucraina şi Moldova, de canalele şi fabricile construite de buneii şi străbuneii tăi, condamnaţi la muncă silnică în Kazahstan sau Siberia, ca să moară acolo cu dorul de casă în suflet, aminteşte-ţi de milioanele de deschiaburiţi sau de ţăranii împuşcaţi în Tambov sau Tula, de mutra de ocnaş a lui Kotovski şi de atâtea alte mutre de bolşevici de frunte, aminteşte-ţi de distrugerea intelectualităţii moldovene din anii 40-49, aminteşte-ţi de milioanele de exterminaţi în lagăre, de rusificare şi până la urmă de distrugerea conştientă a fibrei naţionale din ţara ta.

Iar dacă eşti sincer cu tine însuţi, îţi vei găsi „conştiinţa de clasă”. Nu mă îndoiesc.

Radu Părpăuţă este scriitor, traducător şi publicist