Colind prin şapte secole

Tot căutând vinovatul răului din afară, îl uitam pe cel dinlăuntru, fie el la nivel comunitar sau personal. Unul dintre cele mai mari rele este ingratitudinea faţă de darurile moştenite. Rememorând clipe ale istoriei Iaşului se cuvin colinde, măcar din când în când, pentru dăruitori. Se cuvine o învăţătură din faptele lor, astfel încât, la rândul nostru, să ajutăm după putinţă şi voinţă, la înnobilarea fiinţei Iaşului. Acum şi peste veacuri.

Primul colind e pentru înaintemergătorii întemeietorilor. Cineva puternic şi inspirat a ales un loc pentru Iaşi, pe atunci un paradis natural din coline, păduri şi ape. Locul e însăşi inima cetăţii de azi întronată de Palatul Culturii. Nu ştim cine este acel inspirat, dar îi suntem datori. S-ar cuveni să ridicăm un monument al întemeietorului necunoscut la chip şi nume, dar cunoscut prin fapte. Iar în fragranţa amintirii n-ar fi rău să readucem spaţiul natural la întruchiparea paradisiacă de la începuturi.

Al doilea colind e pentru voievozii Moldovei, constructori, începând cu Alexandru cel Bun, ai curţilor domneşti. Intrat în atenţia lor oraşul nostru a capătat frumuseţi, ctitorii născute din vrednicia oamenilor. Ele sunt, de fiecare dată, în armonie pregnantă cu frumuseţile naturale dăruite de Dumnezeu. N-ar fi rău ca şi astăzi, cei în stare, sa-şi asume dimensiunea de ctitori. Şi facem aici o distincţie. Investitorul este interesat doar de eficienţa financiară a unei investiţii, în timp ce ctitorul îşi asumă şi o perspectivă culturală ce trece îmbogăţind timpul.

Al treilea colind e pentru Vodă Lăpuşneanu şi oraş deopotrivă . E pentru devenirea Iaşului capitală a Moldovei istorice, întregi şi mari. Cu domenii dincolo de munţi şi dincolo de Nistru, până la Marea Neagră. Permanentizarea curţii la Iaşi a făcut din oraşul nostru un centru politic, economic, cultural şi religios cu vocaţie internaţională. E o realitate transfigurabilă în aspiraţiile noastre de azi şi de mâine.

Al patrulea este pentru Vasile Lupu. Ce ar fi azi Iaşul fără ctitoriile lui? Fără Golia, fără Trei Ierarhi? Nu că n-ar mai fi, dar fără îndoială ar fi mult mai sărac… Adăugăm renumele palatului domnesc şi feredeul. Baia construită într-o perioada sumbra pentru igienă, în… Occident. Pare azi de neimaginat. În timp ce contesele din Franţa nu se spălau decât o dată în viaţă, şi atunci la recomandarea medicului, folosind în schimb pudre, parfumuri şi peruci pentru atenuarea jegului, domniţele din Iaşi făceau baie şi masaje în feredeul domnesc! Cam în acelaşi timp Voievodul îşi întinsese iţele negustoreşti între ţările de Jos şi Siberia, între Marea Nordului şi Marea Neagră, plasând capitala Moldovei într-un circuit comercial pragmatic şi eficient… Să nu uităm sinodul ecumenic al ortodoxiei la Iaşi, întocmit în nevoia de a stăvili protestantismul în dezintegranta expansiune europeană. Ehei, am putea spune, unde sunt ambiţiile de altă dată pentru mândria oraşului?!

Al cincilea colind este pentru primul rege al României. Decretând Iaşul capitala lui de suflet, Carol I a iniţiat şi susţinut investiţii simbolice mari, cele mai mari din ţară în domeniul lor. Refacerea Catedralei metropolitane, dând dimensiune perceptibilă ideii de centru religios, construirea Universităţii în gesturi ample, monumentale, determinante în destinul cultural al comunităţii şi, nu în ultimul rând, Palatul administrativ. Devenit între timp Palat al Culturii, tronând în mulţimea de construcţii mai mari sau mai mici, dar mult mai lipsite de semnificaţie. Aceeaşi întrebare retorică: ce ar fi fost Iaşul fără ele?! Nu intru în polemici autohtoniste. Dar nu e straniu? Cuza, marele domn, stabilind capitala la Bucureşti, a sacrificat Iaşul pe altarul Unirii. Evident îşi merită pentru acest fapt monumentul din piaţa cu acelaşi nume. Dar Carol I, acela care a consolidat Unirea şi a modernizat regatul, susţinătorul altor ctitorii reprezentative pentru Iaşul de azi, n-ar merita şi el, o piaţă şi un monument în Iaşi?

Nu sunt printre aceia care cred că toată perioada comunistă trebuie aruncată la gunoi. E aici o meteahnă românească: nimic din ce au făcut înaintaşii nu e suficient de bun, trebuie de fiecare dată să o luăm de la început! Nu demult s-a făcut la Bucureşti un concurs internaţional de urbanism ce viza finalizarea ansamblului Casei Poporului. S-au înscris 500 de echipe din toată lumea, dar şi o mulţime de echipe româneşti. Soluţiile româneşti vizau anularea, atenuarea sau chiar demolarea imensului palat. Cele străine căutau soluţii de integrare, balansare, armonizare cu viitoarele dezvoltări posibile. Concursul, desigur, a fost câştigat de o echipă ne-românească. O echipă de arhitecţi germani! Prin urmare, epoca în cauză, nu este evaluată corect, în toate dimensiunile ei. Oricum, n-ar trebui pusă în opoziţie totală nici cu perioada interbelică, sfârşită în dictatură şi nici cu cea actuală încă nedezbărată de năravuri dictatoriale. Doar o remarcă: sunt sincope ale istoriei ce ar fi putut avea altă anvergură într-o continuitate comunitară. Cu toate acestea, un gând bun, n-aş zice colind, merită aceia care au făcut din Iaşi, un centru de învăţământ şi cercetare, un centru de producţie şi inovaţie, al culturii şi creaţiei ce a putut fi considerat primul din ţară după Bucureşti. E puţin lucru? N-ar trebui să ne întristăm azi că nu putem susţine acelaşi trend oraşului?! Să ne amintim din această dispărută lume, de ceva peste măsură de semnificativ. Anume, de prestigiul imens în ţară şi unele locuri din lume, al vieţii studenţeşti de la Iaşi.

Ajungem, peste veacuri, în zilele noastre. Este al şaptelea colind. Ar trebui, în taina cifrelor, să fie al perfecţiunii, al devenirii totale. Este aşa? Am să stârnesc mirare spunând că evoluţia post-comunistă a Iaşului, nesatisfăcătoare desigur, nu a depins de cineva în mod special, nici măcar de cei doi primari. Punerea lor în opoziţie sau în continuitate nu e relevantă. Ei sunt mai degrabă complementari. Primul, al cărui nume vine din latinescul ,,constans, constantis” , adica constant, ferm, s-a potrivit cu nevoia de ordine, de imagine bună a administraţiei de atunci, într-un timp când libertatea funcţiona ca un duh al haosului. Al doilea, al cărui nume vine din grecescul ,,georgos”, adică agricultor, ţăran, s-a înhămat cu curaj la repararea infrastructurii oraşului. Ambii au condus, conduc Iaşul în timpuri dificile, conflictuale, destructurante pentru ideea de comunitate. Aşa încât multe din ceea ce, în mod superficial, am numi nerealizări ale lor sunt, de fapt, deficienţe ale noastre, ale tuturor. Prin urmare, nu-i aşa că merită a fi colindaţi?

Nu se pare semnificativă realitatea celor şapte trepte ale devenirii desfăşurate în vreo şapte sute de ani. Ia să vedem. Cam o sută au trecut până la configurarea deplină a curţii domneşti. O sută până la stabilirea definitivă a capitalei la Iaşi. Încă o sută până la Vasile Voievodul… Aici filmul intră în lentoare. Trec peste două sute de ani până la Carol I. Dar nu-i nimic, se revine în ritmul cunoscut deja. Încă o sută până la comunişti, şi aproape o sută până la noi. Nu-i o colindare frumoasă? N-ar trebui să ne bucurăm de ea, şi mai ales, să ne gândim serios cum s-o colindăm mai departe, către fii şi nepoţii noştri?