Complicii comunismului (II)

Nu pot, fireşte, să amintesc decât câteva din nenumăratele exemple pe care le dă Thierry Wolton în Complicii (este, precizez din nou, volumul al treilea – şi ultimul – din monumentala O istorie mondială a comunismului, ed. Grasset). Un loc important în acest inventar al complicităţilor îl ocupă aşa-numiţii „tovarăşi de drum”. Termenul a fost creat, încă în 1922, de Troţki. Comuniştii au avut un talent deosebit în a atrage scriitori, jurnalişti, intelectuali, politicieni, pe care i-au manipulat şi i-au folosit în operaţiunile lor propagandistice. Dacă Wolton acordă un plus de atenţie (ceea ce e normal) „tovarăşilor de drum” francezi, nu-i uită nici pe cei din alte ţări occidentale. Avem şi destule surprize. Un număr aproape neverosimil de mare de scriitori britanici au fost, într-un moment sau altul, legaţi de partidul comunist (un partid care, în Anglia, era insignifiant). Printre ei, Kingsley Amis, Doris Lessing, Graham Greene, Arnold Wesker, Iris Murdoch, Stephen Spender etc. Cei mai notorii tovarăşi de drum au fost însă H.G.Wells şi George Bernard Shaw. Pe Wells, ca şi pe alţii, Stalin însuşi l-a primit la Kremlin, ştiind bine ce orgolioşi sunt scriitorii. Dramaturgul G.B. Shaw e autorul unei „perle” de un sinistru umor involuntar: în închisorile sovietice, spune el, intri criminal şi ieşi un om normal, dar deţinuţii sunt trataţi atât de bine încât e greu să-i convingi să părăsească puşcăria! Un caz aiuritor este cel al ziaristului american Walter Duranty, de la New York Times. Duranty a stat mai multă vreme în Rusia sovietică, a beneficiat de un apartament de lux, de bani mulţi, de o maşină somptuoasă etc. Nu numai că dă o imagine idilică a societăţii sovietice, nu numai că prezintă lagărele de concentrare drept nişte comunităţi unde oamenii sunt liberi, dar merge în Ucraina, în anii ’30, anii cumplitei foamete comandate de Stalin şi scrie un reportaj în care îi încredinţa pe cititorii americani că totul este o invenţie şi că nimeni nu suferă de foame. Pentru reportajele sale, Duranty a primit, în 1932, premiul Pulitzer! Incredibil! O ţintă prioritară este, la un moment dat, Hollywood-ul, unde Moscova, în plină teroare stalinistă, găseşte partizani printre regizori şi scenarişti (Michael Curtiz, Dashiell Hammett, Lillian Hellman etc.).

Dar cu siguranţă că Franţa este teritoriul preferat de acţiune al propagandei şi al KGB-ului. Cu un partid comunist foarte puternic după al doilea război mondial, cu o intelectualitate gata să înghită pe nemestecate gogoşile marxist-leniniste şi să se entuziasmeze când pentru Rusia lui Stalin, când pentru China lui Mao, când pentru Cuba lui Castro, Franţa oferă cele mai multe cazuri de orbire şi de derapaj ideologic. Nenumărate situaţii ating absurdul sau ridicolul absolut. Când liderul comunist Maurice Thorez se întoarce, în 1953, după ce fusese trei ani la tratament în URSS, Louis Aragon scrie următoarea poezie (mă rog, dacă poate fi numită poezie): „Se întoarce! (…) Cine? Cum? Se întoarce!/ Îţi spun docherule. Se întoarce. Da./ Se întoarce. Vatmanul opreşte tramvaiul:/ Tovarăşe, spui că El se întoarce, chiar asta spui?/ Şi muncitorul de la gaze întreabă: Maurice,/ Chiar El se întoarce? Da, înţelege, îţi spun că El se întoarce,/ El,Maurice. Înţeleg, deci nu e un vis” etc.,etc. La moartea lui Stalin, care a declanşat un delir în presa „progresistă” (dar nu numai) din întreaga lume, acelaşi Aragon evoca decesul mamei sale, survenit în anii războiului; pe patul de suferinţă, ultimele cuvinte ale femeii, pretinde Aragon, fuseseră: „Stalin…ce spune Stalin?”. Călătoriile ritualice în ţările „socialismului biruitor”, riguros organizate şi strict supravegheate, fac multe victime printre creduli. Unul dintre ei este Sartre care ajunge să susţină, printre alte aiureli, că libertatea de exprimare este totală în URSS! Tot Sartre face afirmaţii de o grozăvie crispantă, îndemnând la lichidarea fizică a anticomuniştilor şi deplângând faptul că în timpul Revoluţiei franceze n-au murit destui oameni sub lama ghilotinei. Să nu uităm apoi că Moscova a finanţat partidele comuniste occidentale, a declanşat şi a manipulat „mişcarea pentru pace”, a intoxicat opinia publică – un caz notoriu este războiul din Coreea, când s-a constituit o comisie de anchetă (!) internaţională pentru a investiga folosirea de către SUA a armei bacteriologice. Era, bineînţeles, o minciună grosolană.

Presa occidentală nu s-a lăsat mai prejos. Influentul ziar Le Monde a fost infiltrat şi a servit adesea drept curea de transmisie a Moscovei. După ce Soljeniţîn a ajuns în Occident, ziarul a răspândit zvonul că marele disident rus se va duce în vizită în Chile la invitaţia dictatorului Pinochet. Nici vorbă de aşa ceva, dar asta făcea parte din campania de compromitere a lui Soljeniţîn. Tot atunci, un personaj important din partidul socialist francez îl prezenta pe Soljeniţîn drept un fel de mujik cu o faţă de maimuţă (!), care inspiră teamă. Un intelectual în mare vogă, cu trecut „revoluţionar”, Régis Debray, a spus că Gulagul este un mit, un cuvânt impus de către imperialişti. Nici nu mai are rost să amintesc enormităţile care s-au debitat despre China (acolo unde maoismul ucidea zeci de milioane de oameni). O lungă serie de intelectuali au fost artizanii legendei castriste şi chiar recent, la moartea lui Fidel Castro, nu au lipsit mesajele (aşa a făcut şi premierul canadian) care proslăveau figura dictatorului ce a transformat Cuba într-o ruină.

Tabloul ar fi incomplet fără complicităţile politicienilor. Din interese economice ori strategice, lideri din vest au sprijinit ba Rusia sovietică, ba China, lăsându-se păcăliţi de demagogia unor Hruşciov, Mao sau Deng. De fapt, scrie Wolton, prăbuşirea comunismului a fost un coşmar pentru mulţi politicieni occidentali: să ne amintim câtă opoziţie a provocat proiectul reunificării Germaniei, să ne gândim ce presă bună are astăzi, în anumite cercuri, fostul kaghebist Putin. Nu mai puţin simptomatică este eschivarea bilanţului comunismului. Multora le convine o memorie hemiplegică, selectivă, care se preface că ignoră amploarea (fără echivalent) şi monstruozitatea crimelor comuniste. Excepţionala întreprindere a lui Thierry Wolton se opune, cu forţa argumentelor şi cu abundenţa datelor concrete, acestei uitări vinovate.

Alexandru Călinescu este profesor universitar doctor la Universitatea “Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi, critic literar şi scriitor

Publicitate și alte recomandări video