Creangă şi Flaubert

În paşnicul târguşor în care se desfă­şoară o parte din acţiunea romanului Madame Bovary,târguşor situat la opt leghe de Roue, la răscruci de drumuri, are loc la mijlocul secolului trecut Expoziţia agricolă a Senei Inferioare.

De cele patru coloane ale primăriei sunt prinse patru prăjini, fiecare cu câte un steag multicolor împodobit cu inscripţii aurite. Pe o prăjină atârnă în bătaia vântului steagul Comerţului, pe alta steagul Agriculturii, pe a treia steagul Industrieimari şi mici. Şi, în sfârşit, pe-a patra prăjină atârnă şi steagul Artelor.

Steagurile se ondulează peste mulţimea de capete ce se revarsă pe străzile pietruite ale micului orăşel. Emma Bovary, la braţ cu viitorul ei amant, Rodolphe, vizitează expoziţia. Văd porci somnoroşi, vite cu crupe grase din care se ridică aburi, armăsari graşi, iepe în călduri, iepuri de casă, păsări de tot felul şi multe altele. Viţeii rag, oile behăie, caii nechează cu nările în vânt, trâmbiţele pompierilor sună, tobele bat marşuri de paradă. Peste acest vacarm de bâlci, un domn îmbrăcat într-o haină scurtă, brodată cu argint, chel în partea din faţă a capului, palid şi cu o înfăţişare nespus de blajină se pregăteşte să ţină un discurs despre agricultură: „Agricultorul, domnilor, semănând cu o mână harnică brazdele roditoare ale câmpului, face să răsară grâul, care măcinat se preface în praf, prin mijlo­cirea unei maşini ingenioase, din care iese sub denumirea de făină, şi de acolo, aceasta, transportată la oraşe, e dată imediat la brutar care face din ea un aliment pentru sărac ca şi pentru bogat…".

Tot agricultorul, spune blajinul orator, e cel care îngraşă numeroasele sale turme aflate pe islazuri şi hrăneşte şi îmbracă pe omul de la sat şi oraş. Nimeni nu ar mai avea haină fără agricultor. Burta domnilor bogaţi şi în vestă ar rămâne goală, iar burta celor în surtuc la fel, dacă domnul agricultor nu şi-ar speti mâinile, muncind de dimineaţă până seara târziu.

Oratorul nu elimină din discursul său caragialesc pe modestul şi ingeniosul animal-pasăre, podoaba coteţelor franceze, care dă domnilor ce stau la oraş şi celor pripăşiţi prin sate o pernă moale pentru culcuş, o carne gustoasă pentru supă şi ouă, multe, multe ouă. Acest animal în partea lui bărbătească este de altfel prezent şi pe blazonul Primăriei: un cocoş galic, cu creastă zburlită şi o gheară adânc înfiptă în Constituţie. Cealaltă ameninţă aerul.

Oratorul înşiră apoi binefacerile culturii, viţei-de-vie, ale me­relor, ale căpiţei, ale brânzeturilor şi ale altor produse şi, la un moment dat, ajunge şi la in: „şi inul, domnilor, spune consi­lierul, să nu uităm inul!, care în ultimii ani a luat o dezvoltare considerabilă şi asupra căruia vă voi atrage atenţia cu deosebire."

Cititorul aşteaptă cu nerăbdare să audă şi discursul despre in, Imnul inului, dar autorul îşi îndreaptă ochii aducând în prim-plan pe cei doi îndrăgostiţi, aflaţi acum la fereastra Primăriei, aşa că discursul despre in rămâne suspendat în aer. Îl vom urmări pe un alt meridian, lăsându-l pe distinsul orator cocoţat pe scaunul său şi vom poposi un pic şi în spaţiul nostru moldav, la Humuleştii lui Creangă.

Să vedem ce se întâmplă cu inul aflat aici, pe unde-şi scoate el cămeşa!

Cadrul: un gard, probabil, de uluci. Cămeşa atârnă cu mânecile în jos. O bate vântul. Lângă cămeşă, o mică plantă – inul. Din curte se aud cotcodăceli de găini, cocoşul cântă ceva mai tărăgănat (ne aflăm în molcomul ţinut al Moldovei), de gâtul lui atâmând o punguţă goală, vacile rag, caii nechează pe pajişti, atmosfera e de zi de târg, apropiată de cea din romanul lui Flaubert. Doar că e un alt ritm aici. Lumea e mai sfătoasă şi chiar şi animalele par ceva mai blânde, mai somnolente.

Prozatorul nu ne spune cui aparţine cămeşa. Precizează doar atât că ar fi vorba de o cămeşă albă, cu care se îmbracă oamenii. De ce nu şi pomii?!

Cititorul se poate întreba, desigur, ce fel de oameni? Poate ca Trăsnea, cel care buchiseşte gramatica şi transpiră din plin. Poate ca Gerilă, poate ca vestitul Flămânzilă sau Setilă „cel cu grozav burduban şi gâtlej nesăţios", „fiul secetei", căruia apa îi ţâşneşte pe nări şi pe urechi şi-i spală cămeşile. Dacă nu cumva oameni ca Ochilă, bun „frate cu Orbilă, văr primar cu Chiorilă”sau poate ca Păsărilă, „fiul săgetătorului şi nepotul arcaşului; brâul pământului şi scara cerului; ciuma zburătoarelor şi spaima oamenilor."

De la in la cămeşă e o cale lungă şi bătută. Pentru a deveni cămeşă, inul suferă o serie de metamorfoze. Embrionul cămeşei este sâmburele, sămânţă de in. Deci cămeşa izvorăşte din sămânţă. Dar înainte ce a fost? De unde a apărut sămânţa? Mai întâi sămânţa a fost floare, iar floarea a fost mugure. Mugurele a înflorit, bobocul s-a deschis şi s-a închis şi s-a umplut de seminţe. O parte din ele au luat calea presei şi s-au transformat în ulei. Uleiul a trecut dintr-o mână în alta şi a ajuns la maşini. Pe unde ne învârtim, dăm peste maşini, peste ele nu se poate trece. Şi maşinile au terminat cu sămânţa: ea nu se va înmulţi, nu va mai da roadă. Pământul în care a căzut a fost un teasc flămând care a stors-o de toată seva vieţii. Drumul seminţei ca şi cel al cămeşei este închis. Dar sămânţa care a nimerit un pământ bun, în huma Humuleştilor, a răsărit pe sub roţi şi a dat roade.

Pământul a fost arat, boii au trecut cu pasul lor greoi pe deasupra miriştei arse, urmată de unealta numită plug (de lemn? de fier?) şi de două picioare desculţe. După ce pământul a fost întors în brazde lungi şi late, aceleaşi picioare s-au mai ivit o dată pe câmp, iar mâinile au aruncat seminţe peste tot locul. După asta a căzut rouă şi o ploaie de primăvară. Din brazde au apărut firicele subţiri şi verzi. O barză singuratică a trecut şi ea prin brazde şi a lăsat alte semne (răsări-vor ele?).

Plantele au crescut repede. Una lângă alta, au aşteptat tre­cerea lunilor şi au înflorit. Floarea lor a fost albastră, bătută de vânt. Mai târziu florile s-au uscat, tulpinile au ruginit şi la orizont au apărut mai multe perechi de mâini care au început să smulgă plantele din rădăcină şi să le lege în snopi. Snopii au fost legaţi cu iarbă. Oamenii cu mâinile lor i-au pus unul lângă altul, sprijiniţi în cap.

Seara secerătorii plecau şi dimineaţa veneau din nou pe câmp, smulgeau inul din rădăcini, apucând cu palmele mai multe fire o dată; de sub braţ scoteau legăturile.

Apoi inul a stat singur pe câmp. Ploaia a curs pe el şi cârduri de ciori s-au lăsat pe căpiţe. Dimineaţa răsărea soarele şi câmpul proaspăt aburea. Seara soarele apunea şi-l acoperea cu pâclă roşietică. Pe drum se auzeau zgomot de căruţe şi paşi desculţi şi glasuri vesele. Noaptea un cer liniştit şi plin de stele stră­lucea deasupra, sufletul se bucura văzându-l. Apoi inul ca să se facă cămeşe a fost dus acasă, culcat pe ţol şi bătut cu beţe, ca să i se poată scoate sămânţa din cap. Sămânţa a urmat şi ea diurnul ei: o parte a fost dusă la teasc, alta păstrată pentru hrana bietelor păsări de la târg şi alta păstrată pentru alte brazde.

După ce a fost ciomăgit şi separat de sămânţa, inul e dus la baltă şi lăsat să putrezească în umezeală şi noroi. Cu hlujul putred e scos de acolo şi pus iar la soare, de data asta rezemat cu spatele de un gard, ca un om care nu se poate ţine pe picioare, în sfârşit, după ce a fost bine uscat, inul este meliţat la cap şi prefăcut o parte în puzderie şi o parte în fuior. După asta este răgilat, bine periat şi prefăcut în ceva „frumos şi moale ca mătasea".

Dar metamorfoza lui continuă. Din fuiordevine caier. Ca­ierul e pus pe furcă şi tors în aţă. Aţa este depănată pe râşchitor şi făcută căleap. Căleapul este fiert în leşie, pus pe vârtel-niţă şi „depănat pe mosoarecu letca."

Povestea inului şi a cămeşei se termină cu o strigare veselă de iarmaroc: „Puseiu pânza când da frunza/ Şi-o gătiu la Sân Vasii (Sf. Vasile)/ Şi-mi păru că mă grăbiu…/ Şi de lungă-i ca o pungă/ Şi de lată-i toată spartă!/ Pe sulul de dinapoi,/ O sută de lătunoi/ Pe sulul de dinainte,/ Cioprea le mai ţine minte./ Printre iţe şi spată./ Paşte iapă deşălată,/ Printre iţe şi fuseei/ Paşte-o scroafă cu purcei".

Sfârşitul naraţiunii ne aduce din nou în atmosfera de târg de bâlci, în acelaşi timp prăfuit, dar şi uşor suprarealist (printre mugetul vitelor şi trâmbiţele pompierilor, în vacarmul mulţimid din vechiul târguşor Yonville-l’Abbaye de unde am pornit acestă povestire.

Deasupra acestui vacarm, flutură ca un stindard cămeşa (cămeşoi!) povestitorului din Humuleşti. Jos, se vede floarea de in, curată ca ochii unui copil.