Caută 
1 MIN
Când vedem cât de puternică este natura în animale, nimeni nu înţelege aceeaşi problemă la om. Acesta trebuie să fie raţional, să se stăpânească, să îşi redirecţioneze energiile spre creaţie, rugăciune, gândire analitică…
De când animalele domestice stau pe lângă casa omului, şi-au pierdut libertatea şi chiar abilitatea de a-şi alege partenerul şi a se împerechea în voie. Ele depind întrutotul de stăpân pentru aşa ceva. Pot intra în rut şi pot ieşi fără ca măcar să întâlnească un exemplar din aceeaşi specie în curtea în care trăiesc toată viaţa. E ciudat şi dureros în acelaşi timp. E un fel de închisoare în care depinzi de gardian pentru orice, să mănânci, să bei, să mergi la femei.
Când eram copil am fost de câteva ori cu bunicul să ducem „vaca la taur”. Mă distra de pe atunci expresia asta. Suna atât de ciudat, ca şi cum mergeam să îi arătăm ceva bietei bovine, un film cu Franky ori Humphrey sau o pajişte cu iarbă verde care să o facă să uite de toate cele… Întreaga scenă era stranie pentru că asociam fără să vreau imaginea ştiută a bărbatului curtenitor şi cea a femeii timide cu „jocul” instinctual şi direct al animalelor. Dar şi mai ciudată era intervenţia permanentă a omului care deţinea taurul. Era de parcă animalul nu mai era capabil să execute singur „lovitura de la 11 metri”, iar stăpânul lui trebuia să-i pună mingea la picior, să garanteze „înscrierea golului” şi nu oricum, ci cu propriile mâini. El era plătit şi nu se putea juca, nu îşi putea permite ratarea, şi-ar fi stricat reputaţia de „peşte”… Evident că glumiţele erau la locul lor pe întreg parcursul prestării serviciului, marcat de altfel cu momente foarte serioase, de-a dreptul violente. La urmă ne luam vaca „executată”, „liniştită” acasă, eu având aceleaşi sentimente umane în minte, percepând-o pe aceasta ca fiind folosită, exploatată, violată chiar. Îmi era milă de ea deşi ştiam că i-am făcut un bine, pentru că „fapta” trebuie făcută. Fie că eşti ţăran get-beget sau orăşean, gunoier sau academician, oricine ai fi, trebuie să mergi cu capra la mârlit…
Mai târziu am aflat chiar că există ferme specializate pe împerecherea bovinelor pentru obţinerea unor rase cât mai performante. În aceste „unităţi” taurii sunt mulşi la propriu, iar vacile însămânţate artificial cu seringi speciale. Orgie, nu alta…
În lumea largă civilizată există o societate nevăzută, dar efervescentă, a iubitorilor „profesionişti” de animale pe care puţini o cunosc cu adevărat. Pasiunea pentru o anumită rasă de câini, pisici, iepuri, păsări, reptile ş.a.m.d. îl poate duce pe un asemenea individ dincolo de graniţele peste care un om fără pasiuni de acest fel sau doar cu plăceri mai domestice nu ar ajunge niciodată. E posibil ca pe stradă să zâmbeşti astăzi cu nonşalanţă unui asemenea pasionat care mâine să îşi încarce bagajele şi câinele în maşină, iar apoi să meargă pentru o săptămână până la Odessa pentru ca animalul său preferat să poată să se cupleze cu un altul de viţă nobilă aflat în bazele de date internaţionale, recunoscut ca fiind de sânge ales. Omul acesta este în stare să conducă maşina mii de kilometri prin iarnă, ţări periculoase cu terorişti, hoţi de maşini, războaie pentru a ajunge într-un oraş unde căţeaua lui să se poată împerechea liniştită cu un alt câine, de parcă n-ar mai fi coadă de potaie rămasă în ţara asta. Incredibil, dar adevărat.
Aşa cum mergeam eu cu bunicul, aceşti pasionaţi găsesc pe Internet, prin intermediul sus-pomeniţilor „peşti” animalieri, perechile potrivite pentru preferatele lor. Se plătesc sume consistente pentru o „întâlnire” şi nu se mai pun la socoteală cheltuielile de transport, cazare, masă etc. De multe ori, la destinaţie, stăpânul are cazarea mai ieftină şi mai murdară decât animalul său care practic trăieşte trei zile ca în paradis cu tot ce îi trebuie la nas şi la discreţie, all inclusive…
Să luăm drept exemplu un crescător de câini din Franţa care deţine o duzină de animale, iar dintre ele cel puţin un mascul şi o femelă de rasă cât mai pură. Ei bine, acea persoană va fi curtată automat de zeci de alţi „breederi” din întreaga lume şi fie va fi vizitată spre „montare” de alţii, fie va merge el cu tot cu câini în alte localităţi pentru prestare, exact aşa cum făceam eu cu bunicul, doar că pe distanţe mult mai mari. E un adevărat trafic de carne vie, o meserie derivată din cea mai veche dintre toate, făcută cu dăruire…
Având aceste idei în minte mă mai gândesc doar uneori la cât de posedate de instinct pot fi săracele javre, dacă sunt în stare să o facă oricum şi oriunde atunci când simt în nări mirosul femelei în călduri. Pur şi simplu nu se pot controla, e ceva de neoprit: dărâmă gardul sau îl rod, rup lanţul, merg zeci de kilometri, se bat între ei, se omoară, nu mănâncă zile la rând, nu beau apă, urlă noaptea toată. Şi dacă, să zicem, reuşesc să ajungă la „bază”, rămân înciotaţi pe mijlocul drumului cu limbile scoase, neputincioşi, subiect de batjocură al trecătorilor riscând chiar să fie călcaţi de maşini. Această pornire invincibilă este exploatată fără greş de oameni cu puţine, foarte puţine excepţii: am auzit de un caz, de pildă, în care un mascul de doberman „se ruşina” şi se retrăgea de pe femelă, dacă omul ce ajuta la montă se uita la el în timpul actului propriu-zis. Cazuri rare, oricum…
Şi cu toate astea, când vedem cât de puternică este natura în animale, nimeni nu înţelege aceeaşi problemă la om. Acesta trebuie să fie raţional, să se stăpânească, să îşi redirecţioneze energiile spre creaţie, rugăciune, gândire analitică… Dacă un biet adolescent, fiert la propriu în sucul hormonilor care îi ajung până în gât, merge la prostituate, este condamnat de parcă ar fi comis omor. De ce nu merge tatăl sau mama cu el de mânuţă, când văd ca nu mai poate şi se urcă pe pereţi, la un nene care are o „femelă” şi să-l liniştească? Fără sentimente, fără regrete, spre binele lor. Dar nu, noi trebuie să avem principii, legi, stăpânire de sine, noi suntem fiinţe superioare, sexul pentru noi este un moft, el se poate doar la animale… Un moft care ucide zi de zi.
Ia să fie în cauză prinţul unic moştenitor al nu ştiu cărui tron în pericol de a nu avea urmaşi pentru că e prea timid ori prea reţinut, să vezi atunci ce deschisă va fi întreaga problemă, cum va deveni subiectul dezbatere publică. Va fi ceva asemănător cu împerecherea la urşii panda aflaţi în pericol de dispariţie şi ale căror întâlniri „conjugale” sunt evenimente naţionale televizate, susţinute cu urale, încurajări, demonstraţii. Poporul întreg se va asigura cu mâna lui, precum „peştele” comunal, că totul e în regulă şi că efectul este garantat.
În „stăpânirea” şi civilizaţia lor extremă, oamenii se îndepărtează tot mai mult de natură. Ei preferă, de exemplu, să meargă la băncile de spermă unde nici măcar nu te vezi cu viitoarea ta parteneră, ci doar cu patru pereţi şi un maldăr de reviste pentru adulţi. De ce să ne mai mire atunci când un american bătrân călătoreşte 18 ore cu avionul ca să întâlnească în România o tânără frumoasă şi deşteaptă în carne şi oase cu care să se „mârlească”? Sau invers, când din România pleacă un „mascul” pentru a întâlni o „femelă”, să zicem din Japonia, după câteva curtări fugare pe Internet în care au stabilit că sunt ambii de viţă aleasă?
Chemarea naturii nu şopteşte, ci urlă…
Briscan Zara este scriitor şi publicist
