Cum am călătorit cu trenul guvernamental

Convorbirile cu IAS (Ion Aurel Stoica, trimis de Petre Roman să aplaneze conflictul) se încheiaseră, greviştii declaraseră că vor lua o hotărâre cât de repede, dar nu se ştia când. Am trecut pe la Agenţia de voiaj din Centru cu speranţe cât fire de păr pe ţeasta Spânului… Kojak. Era deschis, dar înăuntru doar câteva muşte plictisite se antrenau în aerul rece ca nişte jucători de rezervă în pauza meciului, fără speranţe că vor „prinde” echipa de bază. Dau să plec, când de la un ghişeu, pitită sub un afiş mare Greva CFR, mă strigă o tânără cu glas de maree tropicală: „Domnu ‘ Părpăuţă!” „Ia uite, mă, îmi zic în sinea-mi gonflată brusc, mă cunoaşte toată lumea. Activitatea mea publicistică laborioasă a dat deja roade – am ajuns o personalitate de însemnătate orăşenească, dacă nu cumva judeţeană sau (de ce nu? odată ce merit cu prisosinţă!) de însemnătate naţională.” 

Mă apropii şi tânăra cu emanaţie de alizeu mediteranean îmi spune că e din Tomeşti, consăteancă, mai precis e măritată în Tomeşti cu Cutare şi mă cunoaşte. „Aaa!” mă dezumflu. „Vreţi să mergeţi undeva?” „Aaa, euîîî…”, o scald. „Că dacă vreţi să mergeţi la Bucureşti, vă dau eu bilet, dar… (alizeul mediteranean se face adiere sotto-voce) nu spuneţi la nimeni. O să mergeţi cu trenul gu-ver-na-men-tal.” Ptiu, drace! Parcă capuchehaia anunţa pe domnitor că vine capugi-baş, emisarul turc, cu gealatul după el, ăl cu năframa de mătase, cu care, dacă e cazul, te strânge de gât. 

La ora înscrisă pe bilet m-am prezentat, cu un sentiment al însemnătăţii mele nemăsurate, căci, nu-i aşa, voi călători cu trenul gu-ver-na-men-tal, m-am prezentat, zic, la gară. Era pe la 4 după-amiază. Când colo, ce să vezi, frate! La trenul de patru vagoane, singurul din gară desigur, stătea la fiecare intrare câte o fată cheferistă. Şi toate erau una şi una. Fetele verificau cu zâmbete până la urechi biletele călătorilor, care călători nu erau decât vreo trei-patru, pesemne piloşi ca şi mine. După ce mi-a luat biletul cu mâini mângîioase şi s-a uitat la el, fata de la intrarea mea mi-a mulţumit cu un asemenea ton, că mi-a venit să plâng – mi-am adus aminte din copilărie că aşa ton avea nenea doctorul înainte de a-mi face injecţia şi de a mă durea după aceea pantalonii. 

Până atunci nu mai văzusem aşa ceva decât în filme. Delegaţia condusă de IAS era probabil în primul vagon, dar n-am văzut nici când a urcat, nici când a coborât la Bucureşti.

Dar să revin la fătucile chefereului. Dom’le, în afară că erau frumuşele, alese pe sprânceană, parcă le măsurase cineva cu rigla: de aceeaşi înălţime, cu acelaşi mijlocel, fustele la aceeaşi înălţime deasupra genunchiului. Cred că şi sânii îi aveau identici. Poate să fi avut câte una vreo bubuliţă în plus, vreun negel în minus, dar încolo toate îi aveau la fel. Ce-i drept, n-am verificat personal.

La investirea lui Vaclav Havel ca preşedinte, scriitorul Bohumil Hrabal, prieten cu Vaclav, îl sfătuia să renunţe la garda de soldăţoi de la Palatul Hradcany şi să pună în loc o gardă de majorete – să uimească oamenii politici de pe mapamond cu această gardă. Iar majoretele să poarte nişte fustiţe liliachii (sau în culorile naţionale ceheşti, nu mai ţin minte) de o lungime potrivită – nici mai sus, nici mai jos decât chiloţelul. Numai atunci când aceste majorete de gardă vor bate pas de defilare, să se vadă. Dreptu-i, cheferistele mele erau mult mai stilate, nu erau nici pe departe majorete. Nivel de democraţie, ce vreţi!

Trec prin vagonul curat ca un ou de Paşti. Nici ţipenie prin compartimente. Totuşi. Într-un compartiment un domn cu aer înţepat citeşte o carte. Intelectual cu morgă. Nie, nu intru. Cu alde ăştia legi greu o discuţie sau, dacă ipochimenul se urneşte la vorbă, începe cu teorii fistichii, filosofeli ameţeli, chestia cu trestia… gânditoare etc. Mie-mi place tipul de om mai direct, nescrobit, care-şi desface pe dată baierele inimii şi gura sacului de poveşti.

Merg mai departe şi intru în alt compartiment. Gol, bineînţeles. Eu şi intelectualul scrobit suntem singurii călători din vagon. Zăresc şi la celelalte vagoane doar vreo două mâini cu ţigară întinse peste ferestre. Atât!

Dar să vedeţi ce compartiment! Nici tu bancheta aceea de muşama soioasă şi lipicioasă, încât ai senzaţia că pui mâna pe o broască râioasă; nici tu cutiuţa aceea metalică murdară ca o ghenă, plină cu mucuri de ţigări neridicate cu lunile; nici tu fotografii de peisaje româneşti acoperite cu murdărie de muscă sau veşnicul Car cu boi şi eternele Anemone, mâzgălite de acelaşi căcăţiş de muscă.

Nimic din toate acestea! În loc – fotolii moi de catifea vişinie, în care te cufundai ca-n Valea Zânelor, îmbrăţişat de Gwyneth Paltrow, pe de o parte, şi Marilyn, pe de alta (căci eu prefer blondele). Deasupra capului, nişte Flori de munte de Dumitru Ghiaţă. În faţă, un Pallady şi un Victor Brauner: Reproduceri desigur, dar… Ai fi zis că Adrian Năstase este designerul trenului. Şi muzica, să nu uit muzica, numai tangouri argentiniene revărsate pătimaş din nişte difuzoare ascunse. O tăietură de pumnal amoros neîntrerupt nici măcar de gâjâitul strident obişnuit din difuzoarele gărilor, fiindcă trenul nu a oprit decât la Bacău, dar şi acolo era linişte ca într-un cavou. Frumoasa gară, construită sub politruca Alexandrina Găinuşe, arăta lugubru – pustie şi spulberată de vânt. Însă înăuntru, în tren, zvâcnea pumnalul de amor ucigaş din La cumparsita, el padre de los tangos. Până la Bucureşti tot aşa au ţinut-o – numai în tangouri. Şi numai argentiniene. O fi fost IAS mare fan al tangoului, cine ştie! Vreun an de zile după aceea, când auzeam tangouri, eram în pragul unei depresii severe.

Când am coborât la Bucureşti, eram alt tip – mai înviorat, mai înflorit în sine-mi, nu ştiu cum să spun. Mă simţeam mai ager, mai stăpân pe mine, un biruitor în cursa vieţii. Parcă şi gâtul îmi crescuse întrucâtva, priveam lumea mai de sus. Iar liota de vagabonzi din juru-mi îmi părea o gloată de ziarişti veniţi să-mi pună întrebări îmbârligate după ieşirea de la şedinţa de guvern.

Da, domnule! Locul sfinţeşte omul!

Radu Părpăuţă este scriitor, traducător şi publicist