Cutia craniană

Mi-am detaşat cutia craniană – o puteam face destul de uşor folosindu-mă de un buton ingenios montat sub bărbie (putea fi confundat cu o aluniţă sau un neg; apăsând pe acest resort, calota craniană sărea în sus ca un capac de ceas, rămânând prinsă, undeva la ceafă, în nişte balamale, meşteşugite cu migală, lăsând să se vadă cam trei sferturi din scoarţa cerebrală) – şi am ieşit la promenadă. Am urcat spre Tg. Cucului, apoi m-am îndreptat spre centru. Strada Lăpuşneanu gemea de lume. Am trecut pe lângă Poştă, pe lângă tarabele cu cărţi, pe lângă cele două cinematografe şi apoi am traversat, ca de obicei, Piaţa Unirii. Atmosfera era destul de agitată.Mergeam agale, trecând în revistă cărţile expuse pe tarabe, ba chiar mă opream din loc în loc, pentru a discuta cu vânzătorii. Calota mea detaşabilă stârnea, deopotrivă, curiozitate şi respect…

Călcând vioi, salutând politicos pe toată lumea, în dreapta şi în stânga, treceam pe bulevardul Ştefan, mulţumit. E drept că după ce-mi ridicam calota ce mătura podeaua, mă rog, trotuarul, rotindu-mi în aşa fel capul încât să mi se poată vedea creierul aproape în întregime, reprezentantele sexului frumos, neobişnuite fiind să vadă un astfel de decor, leşinau în plină stradă, şi atunci să vezi, ce ţipete, ce balamuc! Leşinul sexului frumos mă lasă însă rece. În fond, curiozitatea se plăteşte. Dacă vor să-şi crească adrenalina, trebuie să ştie la ce riscuri se expun.

În timp ce mergeam pe trotuar, căscând gura la reclame, am văzut apărând, drept în mijlocul bulevardului, un grup de tineri cocoţaţi pe catalige. Unii purtau haine largi, împodobite cu panglici colorate, alţii erau îmbrăcaţi ca în epoca Junimii. Un tânăr actor care semăna leit cu Eminescu mergea la braţ, bâţâindu-şi pantalonii dungaţi, cu o tânără ce aducea cu Veronica Micle. În spatele lor venea o ceată de copii, şi ei, tot pe catalige. Ei bine, pot să vă spun că priveliştea aceasta m-a întristat peste măsură. Iar copiii, parcă ghicindu-mi starea, făcură cerc în jurul meu, şi, privindu-mă de la o înălţime de trei staturi de om, începură să mă tachineze, suflând baloane colorate înspre ţeasta mea:

”Iată omul din eprubetă, cu ADN adus de pe altă planetă”, am auzit glasurile lor piţigăite, aflate în schimbare, improvizând un cântecel…

Desigur, copiii sunt inventivi şi-şi pot bate joc de orişicine. Numai că aici era altceva decât dorinţa de-a te lua peste picior.

Că mă născusem într-o eprubetă era adevărul pur. Numai că adevărul acesta îl ştiam doar eu şi medicul ginecolog de la Medicina Experimentală, dl. doctor Jaky, şi,poate asistenta medicală, d-ra Kiki, care se tot fâţâia pe lângă halatul lui, izbucnind în râsete la fiecare clătinare de şold. Ei bine, această Kiki, oprindu-se pentru o clipă în loc şi descoperind un punctişor minuscul care se tot agita acolo, în eprubetă, gânguri către profesor, cu o voce numai lapte şi miere, care pe mine mă zgârie în auz: ”Ia uite, dragă Pusy (aşa-i spune doctorului), ce spermatozoid frumos…” şi zicând asta chicoti, bâţâindu-şi fundul dintr-o parte în alta. Iar medicul, după ce îşi îndreptă ochelarii, luă o figură cât se poate de sobră, zicând: ”Nu-i nici un spermatozoid, păpuşă dragă. În capul tău sunt spermatozoizi.” Faptul acesta, desigur, m-a uns la inimă, deşi inima mea hălăduia atunci prin galaxia Andromeda, cum hălăduieşte şi acum.

”De câte ori să-ţi spun, ca să înţelegi, dragă păpuşică, fac un experiment menit să întoarcă omenirea cu josu-n sus! În eprubetele expuse în acest laborator silenţios nu se află decât ovule. De spermatozoizi nu e nevoie. Spermatozoizii am să-i aduc din spaţiu, de pe altă planetă, aflată la zeci de mii de ani lumină de pământ.” ”Aş vrea să ştiu prin ce metodă, dragă Pusy?” ”N-are importanţă, spuse profesorul, chestiunea e că am să-i aduc.” ”Cum?!”, întrebă asistentă înfingându-şi sânii în halatul lui. ”Spune-mi, te rog, iubiţel, că poate mă aleg şi eu cu un astfel de spermatozoid simandicos…” La aceste cuvinte, doctorul îi trase două palme care se lipiră ca două ventuze de obraji. Mă aşteptam ca asistenta să facă o criză de isterie, trezind tot institutul. Dar m-am înşelat. În timp ce doctorul perora cuvinte fără şir, enervat, probabil de impertinenţa asistentei, domnişoara Kiki nu se pierdu însă cu firea, ci, dimpotrivă, cunoscându-i năravurile ascunse, cu voiciunea unei vipere îşi aruncă halatul peste eprubete şi se încolăci de trupul lui, prăvălindu-l la podea. Curând cele două trupuri se transformară într-un ghem de scâncete şi urlete ce alergau de acolo până acolo, pe sub scaune şi mese, miorlăind la fiecare colţ. Am stat cu simţurile treze şi am contemplat acest de ghemotoc de mâini şi de picioare, ce se rostogolea pe dalele lucioase, făcând eprubetele de pe stative să intre în trepidaţii. Lichidul amniotic dinlăuntrul lor fierbea. Mici bule de gaz se ridicau la suprafaţă, umplând aerul cu miros de sulf şi peşte acru. Am încercat să-mi astup nările, dar am constatat că pălmuţele mele erau atât de mici încât nu puteau să ajungă până la faţă. Percepeam totuşi zgomotele cu o acuitate halucinantă. La ce bun atâtea gemete, atâtea miorlăituri? Şi mai ales acest pisi-pisi şi acel cuţu-cuţu repetat, şoptit de zeci de mii de ori?! E absurd, de-a dreptul absurd! Ghemul de pleoape în agonie, de buze, de ochi, de unghii, de păr şi de sudoare se urca miorlăind pe pereţi. Iar de acolo, sfidând gravitaţia divină, se aburcă pe tavan, ocolind cu grijă tuburile de neon. Dumnezeule, ce privelişte, ce nebunie! Cui i-a trecut prin minte să inventeze un astfel de mod prin care se înmulţesc fiinţele umane?! E o blasfemie! Un afront ce sfidează armonia şi ordinea universală! Câtă orbire, ce lipsă de respect! Nu e de mirare, deci, că lumea a ajuns cum a ajuns! Oare Nietzsche sau bătrânul Schopenhauer au avut parte de astfel de scene de coşmar?! Da, lumea este un adevărat infern! Pe de o parte, zice bătrânul filozof, stau sufletele chinuite, pe de altă parte călăii lor! Dar cine pune sufletele într-o astfel de mişcare fără sens!? Cine-i victima aici şi cine e călăul!? Am privit ghemul şi nu am văzut nici un călău! Un ditamai profesor, o somitate, şi ia te uită la ce tertipuri se dedă! Şi asistenta! Te uiţi la chipul ei: nici gura nu-i miroase, nici usturoi n-a îngurgitat! Câtă perfidie, câtă ignoranţă! Iată omul, şi iată supraomul, toţi o apă şi-un pământ! Nu degeaba i-au apărut lui Nietzsche atâtea plăgi pe ochi! Întreaga boltă palatină e plină de astfel de scene de coşmar! La noi, pe Andromeda, asistentele nu au astfel de năravuri. Şi profesorii, când fac astfel de lucruri, sunt mult mai prudenţi. Un pic de discreţie contează. Trebuie să ţinem cont nu numai de talpă, ci şi de obraz…

În sfârşit, în timp ce mă gândeam la toate astea, nebunia se mai potoli. Zgomotul pistoanelor şi-a valvelor se stinse în surdină. Am mai auzit, ce-i drept, câteva ţiuituri de gură lipită peste gură, şi un oftat prelung de uşurare. După care profesorul bâjbâind cu mâinile pe jos, îşi puse ochelarii şi apoi îşi aprinse o ţigară. Căţăratul pe pereţi se pare că-l epuizase. Kiki însă era încă vioaie. Cu capul lipit de pieptul lui, tot gângurea şi gângurea. Cât de nesuferit era pentru mine acest gângurit nu aş putea să spun. Am vrut să-mi astup urechile cu degetele, dar n-am reuşit. Mâinile mele, ce-i drept, crescuseră, dar încă nu puteam ajunge până acolo. Mi-am lipit faţa de pereţii de sticlă ai eprubetei şi am privit spre locul unde se descompusese ghemul. Picioarele şi mâinile se întindeau aiurea pe podea. Câtă indecenţă! Câtă lipsă de bun-simţ! Genunchii profesorului zvâcneau într-una, ca şi cum ar fi fost conectate la o priză. Părul de culoarea aramei coclite a lui Kiki se revărsase pe sub masă. Am încercat să disting mai bine formele. Dar n-am reuşit. Vroiam să văd acele cupe întoarse de şampanie pe care se spune că le posedă reprezentantele sexului frumos. Şi într-adevăr am întrezărit aşa ceva. Peste cupe se prelingea un lichid lăptos.

Ochii mei vedeau totul ca prin ceaţă, aşa că nu vă pot spune nimic mai mult din ce puteam vedea şi n-am văzut. Văzul meu, mă rog, o parte din văz, mai hălăduia prin Andromeda, contemplând astrele-n mişcare şi găurile negre lipite ca nişte valve de bolta palatină. Cine a spus că lumea nu a apărut din întuneric, din haos, din hazard, ci că e rodul unui act suprem de inteligenţă şi iubire?! Unde vedeţi inteligenţă şi iubire aici?! Întins pe jos, cu coatele sprijinite de podea, profesorul o îndemna pe Kiki să tragă din ţigara lui. Dar Kiki clătina din cap. Profesorul mai trase un fum adânc în piept, apoi îşi stinse ţigara de călcâi, fără să schiţeze vreun gest de durere, şi se ridică de la podea. 

Nichita Danilov este directorul general adjunct al Institutului Cultural Român din Chişinău, scriitor şi publicist