Caută 
1 MIN
Arta în genere trebuie înţeleasă? Care să fie relevanţa mesajului? Să ne mulţumim doar cu satisfacţiile plaisiriste sau emoţionale?
Ni se întâmplă să mergem la concert, la operă, să vizionăm o piesă de teatru, un spectacol de balet, să ne delectăm privirile într-un muzeu sau într-o galerie de artă… Nu în puţine rânduri suntem derutaţi ori surclasaţi de ofertele şi provocările artiştilor. Deşi impresiile de final pot fi plăcute şi reconfortante, mesajul operelor sau evenimentelor accesate ni se arată câteodată greu accesibil sau cu totul opac. Ambiguităţile şi chiar perplexităţile în raport cu intenţiile „înscenate” pot deveni frustrante pentru oricine. Bineînţeles, vom căuta şi explicaţii: ori mesajul pare prea profund şi excesiv cripat, ori limbajul este obscurizat peste măsură, ori nu suntem încă pregătiţi să-l asimilăm în forma dată, ori – paradoxal – ideea de ansamblu pare a lipsi cu desăvârşire, situaţie în care inteligenţa se sforţează inutil în căutare de semnificaţii. Chiar dacă aparent scolastică, chestiunea s-ar cere totuşi lămurită. Arta în genere trebuie înţeleasă? Care să fie relevanţa mesajului? Să ne mulţumim doar cu satisfacţiile plaisiriste sau emoţionale? Ce înseamnă „a înţelege arta”? De ce nu înţelegem, când… nu înţelegem? Este neînţelegerea de condamnat?
De regulă, înţelegerea este invocată ca pandant al competenţei explicative. Ea pune în acord mesajul presupus de noi a fi verosimil, atât cu intenţiile autorului, cât şi cu cele evidente în opera propriu-zisă. În artă, spectatorul critic crede (sau speră) că înţelege, lăsând povara neînţelesurilor în seama celor mai puţin avizaţi. Ignoranţa şi neînţelegerea trec în mod obişnuit ca ruşinoase şi de evitat. Poate acesta este şi motivul pentru care nu sunt decât rareori asumate sau recunoscute. În compensaţie, oamenii etalează public un respect nelămurit pentru ceea ce nu înţeleg. Este, în fapt, forma curentă de manifestare a snobismului, tradus în termenii unei pretinse complicităţi selective, elitiste, postată mai presus de orice înţelegere sau explicaţie.
Înţelegerea, ce este? dacă nu un scrupul pozitivist care ne testează perspicacitatea de a clarifica şi rezolva situaţii „problematice”. În artă, ea se bizuie pe supoziţia că există un adevăr ascuns ori camuflat, care trebuie găsit, localizat şi „scos la lumină”. Filosofii veacului trecut au argumentat în favoarea unei complicităţi între artă şi adevăr. Arta – scrie Heidegger – este „punerea în operă” a adevărului; ea ar „instala” adevărul în lume. Opera de artă facilitează „survenirea” adevărului, scoaterea acestuia din „uitare”, din „ascunderea” multimilenară. Plasticienii trec astfel drept „instalatori ai adevărului”, aşa cum procedează în asamblările de obiecte, ori în colajul de materiale cu care semnifică idei şi concepte dintre cele mai sofisticate.
Există adevăr în pictură. O spune chiar Jacques Derrida, într-una din cărţile sale de referinţă (La vérité en peinture, Flammarion, Paris, 1978). Scrutând cadrul tabloului, întâlnim adevărul în mai multe chipuri: avem un adevăr al subiectului evocat, un altul al reprezentării picturale fidele şi adecvate, unul al sensului propriu, lipsit de echivoc – evident în imagine, un adevăr în privinţa autenticităţii sau falsităţii operei, dar şi adevărul reprezentat în chiar portretul său. Pictorii, de altfel, insistaseră pe asocierea alegorică a adevărului cu femeia (frumoasă şi seducătoare, dar de neînţeles), surprinsă în nuditatea ei (dezbrăcată de văluri) şi localizată în întunericul unei fântâni abandonate, de unde caută să răzbată spre suprafaţă, la lumină.
Două sunt tendinţele speculative exploatate în problema înţelegerii. Una, de inspiraţie hermeneutică, spune că sensul există, dar se ascunde şi, prin urmare, trebuie căutat metodic. O alta îşi propune să ferească arta de intervenţiile exterioare ale criticii, socotite a fi agresive, „mutilante” şi reductive. Dacă un lucru place, nu trebuie neapărat şi înţeles. Explicat în detaliu, logicizat şi disecat cu „bisturiul” raţiunii, acesta îşi pierde din „aura” de mister. Susan Sontag, unul din promotorii acestei opinii, se detaşează tocmai prin fervoarea cu care sancţionează excesul de metodă şi de interpretare în receptarea operei de artă.
De ce nu înţelegem, când nu înţelegem? Cauzele sunt multiple; ele pun în discuţie, deopotrivă, platforma teoretică neomogenă şi contradictorie a artelor, claritatea proiectelor artistice asumate, dar şi calificarea estetică a publicului. Nu avem, bunăoară, un concept omogen al operei de artă, unul care să explice diversitatea şi ineditul ofertelor. Artele vizuale presupun astăzi mai mult decât expunere de tablouri şi sculpturi; ele înseamnă şi fotografie, proiecţii video, instalaţii şi acţiuni – deseori protestatare ori subversive. Suntem tentaţi, apoi, să privim şi să interpretăm experimentele artistice contemporane din perspectiva categoriilor clasice (frumosul, sublimul), uitând că acestea nu mai sunt privilegiate sau exclusive. Şi artiştii au partea lor de „vină”. Absenţa unui statement explicativ prealabil îngreunează sau obstrucţionează înţelegerea. Mulţi artişti sunt incapabili să-şi descrie convingător propriile proiecte. Alţii refuză din start să atribuie semnificaţii lucrărilor expuse, testând mai curând sagacitatea şi inventivitatea publicului.
Ar trebui să renunţăm la prejudecata care ne sugerează că în orice produs artistic se află camuflat un mesaj. Miza artei este nu înţelegerea, ci reprezentarea. Jocul liber şi spontan al imaginaţiei se eschivează ajustărilor forţate ale minţii ori măsurătorilor cu precizie de cântar. Iar plăcerile, indiferent de natura lor, pot rămâne aşa cum sunt: şi neexplicate, şi neînţelese. Ce-am avea de pierdut?
Petru Bejan este profesor universitar doctor la Facultatea de Filosofie şi Ştiinţe Social-Politice din cadrul Universităţii “Al.I. Cuza”
